Ca şi Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi-a luat în serios slujba de diplomat. Stau dovadă sutele - dacă nu miile - de pagini de studii, rapoarte, informări, referate pe care scriitorul le-a redactat în calitatea sa de secretar de presă, apoi consilier cultural mai întâi la Londra (1940-1941), apoi la Lisabona (1941-1945). Cele două volume apărute la Humanitas în 2006 şi intitulate Jurnalul portughez şi alte scrieri o dovedesc cu asupra de măsură.

Desigur, pentru un creator de talia lui Mircea Eliade, munca birocratică nu era mai niciodată o bucurie. "Contrastul între ceea ce aş putea face şi ceea ce sunt nevoit să fac e tragicomic", scria el în Jurnal, pe 9 octombrie 1941. Pentru a continua pe 19 noiembrie al aceluiaşi an cu: "Merge greu dar trebuie să meargă. Eforturi neînchipuite pentru mine - care scriam atât de uşor - ca să închei o pagină, două pe zi."

Pe lângă rapoarte şi adrese, Eliade - cum se ştie - a scris şi câteva studii dintre care unele de mare anvergură. E vorba de "Salazar şi revoluţia din Portugalia" (1941) şi "Românii, latinii Orientului" (1943). Altele, de mai mici dimensiuni, au apărut în presa portugheză, mai ales în ziarul "Acçao. Amintim doar câteva dintre ele: "Ginta latină e regină...", "Camoes şi Eminescu", "Dor sau saudade românească", "Legenda meşterului Manole", "Liviu Rebreanu" etc.

în articolul din urmă, marele prozator e apropiat de Balzac şi Tolstoi prin "cultul vieţii epice", dar şi "prin stilul viril, aspru, fără culoare şi fără artificii". Articolul a apărut în "Acçao" pe 26 august 1943. De altfel, şi în Jurnalul portughez, opinia lui Eliade despre romanul Ion este una superlativă. Iată ce scria pe data de 22 iunie 1941: "Sfârşesc al doilea volum din Ion cu cea mai mare emoţie. Ce carte uluitoare! îmi închipui surpriza, zăpăceala care a cuprins pe contemporanii lui Rebreanu când, în 1921, a apărut acest cap-de-operă