Unul dintre cele mai educate clisee ale scrisului cere autorilor sa se îndoiasca subtil erudit, sa nu creada în putinta binelui absolut si sa presupuna în fiecare noua miscare a istoriei un esec sau o limita. Scepticismul e sic si livreaza un prestigiu îngandurat. Tentatia e enorma. Asa, de pilda, acest articol urma sa înceapa cu un cliseu scepticoid. Iata-l: "Uneori, cand vointa de bine îsi face loc în fata, sportul se opreste si da lectii de virtute istoriei". Remarcati cuvantul "uneori". El e motorasul sceptic, plasat în fruntea unei idei pe care tine sa o relativizeze. "Uneori" înseamna, în acest caz, ca nu întotdeauna, ceea ce trimite imediat la numaratoarea spornica a nereusitelor. Or, faptele cer cu totul altceva. Sambata, 24 februarie, pe stadionulCroke Park din Dublin, Irlanda a zdrobit Anglia (43-13), dar nu despre rugby-ul fioros al acelei seri e de vorbit, ci despre minutele dinainte. Atunci, în fata a 80.000 de spectatori, cu echipele la centru si cu o dusmanie istorica incomparabila între oaspetii asteptati, a izbucnit abrupt, ordonat si sever binele. Aparitia binelui a fost atat de nerusinata si polemica, încat nu e nevoie de nici un "uneori" sau de vreo alta pavaza în fata evidentei: binele exista, desi ne-am obisnuit sa documentam cu mare convingere palmaresul raului. Am fost socat. Atat de mare e obisnuinta scepticismului nostru calauzitor, încat eruptia binelui pare, macar pentru o clipa, o prostie, o forma regizata si demonstrativa de virtute. Dupa o saptamana de ezitari, cred ca sunt dator sa scriu aceasta dezmintire în care nu va fi vorba deloc de rugby: nu, istoria nu e o damnare continua, iar omul istoric poate primi gratia. Ce s-a întamplat, de fapt, pe Croke Park? 80.000 de taceri fac o civilizatie S-au cantat imnurile. Mai întai, imnul britanic, apoi imnul irlandez. De fiecare data, în timpul imnurilor, ceva luminos si degajat a palmuit rap