14 martie 1958. Premieră la Noaptea regilor. Multă lume. Femei elegante. O văd pe V., cu o prietenă a ei pe care n-o cunosc. Acest teren de vânătoare, care este foaierul unui teatru, îmi place totdeauna din cauza obligaţiei de a fi ne-natural, politicos chiar şi cu inamicii, dezarmat de atâta amabilitate impusă, prefăcută. Iar aici, în acest cadru, pe acest teren - pe care o cochetă puţin fanată se spune că poartă, pe an, cam o sută şi ceva de pălării de toate sezoanele, încât prezenţa uneia din pălăriile ei aduse de la Paris este un semn că "spectacolul merită" -, aici, vreau să zic, viaţa renaşte... Majoritatea femeilor bucureştene umblă cu basmale. Există însă o castă privilegiată - nu de activişti, în nici un caz -, de "foşti", cuminţi, şi care joacă rol de foşti figuranţi pentru străini...

Vorbesc mai întâi cu V., care e un prieten de-al ei, arhitect. Au fost la Strada mare şi le-a plăcut la nebunie Betsy Blair. V. e actriţă. Cealaltă, T., spre care mă îndrept acum, o blondă vaporoasă, extrem de bine îngrijită şi răspândind mirosuri de parfum dintre cele mai rare şi scumpe, T., deci, e decoratoare doar, nemăritată, cu un iubit, scenograf rămas în Canada. Cam rău. Unii o ocolesc. Evenimentul e prea aproape. Prietena ei, urâtă, cum se împrietenesc şi adoră urâtele frumoasele, prietenii de nezdruncinat şi de o fidelitate absolută, se poartă ca un fel de roabă a ei. Nu are cercei, inele, nu se fardează, e îmbrăcată modest, doar într-un taior cenuşiu, cu aspect cazon, cum se îmbracă "inspectoarele de tramvai". Se pretinde că urâtele astea, din contră!, ca să nu mă exprim vulgar. Se poate. E o idee. E o logciă. O lege a compensaţiei. în primul rând, pentru că "frumoasele" se iubesc numai pe ele şi nu ştiu de ce afectează ele virtutea, "chestiile normale".

T., platinată, cu unghiile lungi, roşii, date gros cu ojă, mâini nefiresc de curate şi de îng