Am scris de mai multe ori despre colecţia de "Opere fundamentale", coordonată de Eugen Simion, patronată de Academia Română şi editată iniţial de Editura Univers enciclopedic, la care s-a asociat ulterior Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. I-am evidenţiat şi calităţile (mai multe şi mai importante decât deficienţele), şi defectele (în situaţiile, puţine, în care a fost cazul). Nu toate ediţiile sunt fără reproş. Ar fi şi greu, într-o cultură neaşezată ca a noastră. Proiectul, în ansamblu, bine gândit şi excelent realizat tipografic, merită toată atenţia. Colecţia "Opere fundamentale" este cea mai interesantă, mai coerentă şi mai amplă iniţiativă de reeditare a clasicilor, apărută după 1990. Este construită temeinic pe principiile filologice, ştiinţifice, unanim acceptate în domeniu. Această colecţie nu are ambiţia de a realiza, în primul rând, ediţii critice, deşi a tipărit totuşi câteva. Colecţia de "Opere fundamentale" a promovat mai ales ediţii selective din scrierile unor autori clasici, moderni sau contemporani, cu un aparat critic minim. Multe sunt reluări parţiale ale unor ediţii critice sau ale unor ediţii de referinţă, deja existente. Ediţiile recapitulative (aşa le-aş numi) au devenit o procedare frecventă în colecţie. Necazul e că nu înregistrăm un progres semnificativ nici în perfecţionarea ediţiilor critice existente (reluate adesea prin antologare), nici în iniţierea unor ediţii critice noi sau continuarea celor întrerupte. Excepţiile sunt puţine. De pildă, a fost completată cea mai bună ediţie anterioară I. L. Caragiale cu noi piese de corespondenţă şi noua ediţie este un model, în toate privinţele. A fost preluată ediţia critică G. Călinescu de la Editura Minerva şi continuată strălucit de acelaşi editor, Nicolae Mecu, încheind restituirea romanelor, cu tot aparatul critic necesar; urmează restituirea integrală a publicisticii călinesciene (du