Încă o trăsătură lovinesciană a lui Lucian Raicu: absenţa impulsului carierei, atît de accentuat chiar la cîte un autor din preajma noastră ce altminteri se declară cu serenitate - cum altminteri? - lovinescian. Marele înaintaş, apreciază pe bună dreptate Raicu, a fost un "biruitor", în pofida firii sale mai curînd placide şi contemplative, înclinate spre pasivitate, de-o "filosofică stagnare". Victoria i-a fost cu atît mai "patetică" cu cît, înfrîngînd un lăuntric climat refractar, nu s-a întemeiat totuşi pe mijloacele obişnuite ale arivismului. "Secretul său a fost altul decît vulgara ambiţie, a fost mai curînd lipsa de ambiţie, negarea efortului penibil de parvenire, fie ea şi intelectuală, nu neapărat socială şi academică; a fost, în chip aparent curios, chiar paradoxal, viziunea amară, filosofia avizată a Ťzădărnicieiť lucrurilor, care nu îngăduie salvarea în contingentul derizoriu al reuşitei, ci numai pe aceea a muncii probe, dezinteresate, şi a creaţiei, a foii scrise cît mai bine, a operei izbăvitoare". Am putea apela şi la o consideraţie în consens a lui Vladimir Streinu, referitoare la E. Lovinescu: "Dezinteresul, ca nivel de moralitate, este o valoare exemplară a biografiei sale". Vorbe ce reverberează şi asupra lui Lucian Raicu.

Nu mai puţin, creatorul cu har are dreptul de-a cultiva o ambiţie în planul său specific, adică în cîmpul valorilor spiritului. Dincolo de "cheltuirea nesăbuită de energii", de "cursa napoleoniană" de luare prin surprindere a adversarului în vederea unor finalităţi de mediocră însemnătate, acesta e justificat a se socoti un membru al elitei. Autoritatea sa e net superioară, într-o viziune ce transcende convenţiile prezentului, celei deţinute de un parlamentar, de un ministru, de un academician eventual "ilustru prin meritul de a nu fi scris nimic". Cu scopul de-a întări un asemenea gînd, Lucian Raicu recurge la o fra