... a condus la un previzibil abandon. Alin Artimon n-a mai asteptat caderea sabiei lui Marian Iancu, cea care i se apropiase periculos de grumaz. Era si greu de crezut ca acuzatiile grave care i-au fost aduse de patron nu vor ramane fara urmari.
Gestul tanarului antrenor timisorean este de inteles. Propulsat si, teoretic, sustinut de venerabilul Jackie Ionescu, Artimon s-a inhamat cu modestie si tenacitate la munca, asumandu-si un obiectiv extrem de greu de atins, recte calificarea echipei in Cupa UEFA. Inconjurat de un staff supradimensionat, format dintr-o puzderie de directori, consilieri, preparatori si bagatori de seama, Artimon s-a concentrat exclusiv asupra pregatirii jucatorilor, cu care de altfel si-a creat o relatie speciala.
A neglijat insa un lucru esential in majoritatea organizatiilor romanesti de orice fel: relatia cu seful, cu patronul. A acceptat multe lucruri impuse de altii, de la cantonamente la transferuri, si, mai ales, nu a dat importanta intrigilor si scenariilor urzite de numerosii sfatuitori ai lui Iancu. Personaj care tot timpul a lasat impresia ca nu are prea mare incredere in cel pe care-l numise mai mult pentru a satisface orgoliul localnicilor.
Evident, Artimon nu a fost ajutat nici de rezultate. Sub comanda sa, "Poli" nu a obtinut decat o victorie in cele patru etape din retur, iar in ceea ce priveste calificarea in semifinalele Cupei, opinia unanima este ca meritul principal ii revine lui Chivorchian. In buna traditie de la noi, la succese toata lumea isi aroga merite, la infrangeri toti ridica din umeri si se uita lung la antrenor. Inclusiv mentorul sau, cel care gaseste explicatii la orice si cade mereu in picioare.
Obiectivul din campionat nu a fost insa ratat de Artimon. Doar printr-o minune il putea atinge. La fel cum nici urmasul sau nu poate face mare lucru, mai ales ca va gasi nenumarate scuze: timpul scur
