Şerban Foarţă este, în ce mă priveşte, autorul cel mai greu de recenzat. În versuri sau în proză, cărţile sale sunt, simultan, materiale şi evanescente, ai sentimentul că le ţii în mână, dar că sensul lor ultim îţi scapă printre degete. Nu se poate să nu admiri formidabila dexteritate a acestui autor de a jongla cu vorbele, de a bricola din vocabule, dar şi, în celălalt plan, să nu fii marcat de aluziile culturale, combinaţiile semantice, dezmăţul vizual, acustic, olfactiv, erotic. Puterea sa de inovaţie nu cunoaşte limite, şocul este total şi vrei, nu vrei, rămâi bouche bée. Dacă există vreun autor român despre a cărui creaţie să nu se poată spune "aşa cui făceam şi eu", acela este, cu siguranţă, Şerban Foarţă. Nimănui nu cred că i-a trecut prin minte să îl imite - ori măcar să îl parodieze - riscurile pentru eventualul temerar de a se prăbuşi în abisurile ridicolului fiind greu de ignorat. Aşa se face că poetul este stăpânul absolut al unui regat cu un singur locuitor: el însuşi. Lumea lui Foarţă este o lume a holorimelor, a quiproquourilor şi a calambururilor, a combinaţiilor posibile şi imposibile, în care cuvintele sunt deconstruite pentru ca vocabulele din alcătuirea lor să intre apoi în alte alcătuiri cu sensuri diferite. Nimic nu este ceea ce pare în această lume, unde toate formele, culorile, sunetele, mirosurile sunt filtrate prin întreaga experienţă culturală a umanităţii. Dincolo de jocul compunerii/ descompunerii/ recompunerii cuvintelor şi frazelor, există în scrisul lui Şerban Foarţă şi o şaradă a semnificaţiilor. Uneori, voluntar sau involuntar, scriitorul ajunge să dialogheze cu cărţi, picturi sau compoziţii celebre, iar sensurile acelor capodopere artistice sunt puse în relaţie cu experienţa sa empirică. Alteori, prin recombinarea sunetelor în cuvinte se ajunge la termeni sau chiar expresii în limbi străine (de fiecare dată, însă, cu certă trimitere