Exista, fara indoiala, o „Românie profunda“. O Românie de care nu stim aproape nimic sigur, desi reprezinta mai mult de jumatate din tara. O Românie, mai degraba, misterioasa, desi ea incepe imediat dincolo de Chitila. E România satelor. In general, se spune ca e partea cea mai putin informata a societatii românesti, cea mai dependenta, mental, de manipulari electorale, si, totusi, cea mai conservatoare. Orasele, zic sociologii, sunt mai sensibile la schimbare, in timp ce satele au nevoie de timp si de stimuli exteriori pentru a accepta ceva nou. N-am mai fost demult intr-un sat si nu stiu daca a intervenit ceva de ultima ora in „problema agrara“, cum o numesc specialistii. Ceea ce stiu e de-acum istorie. Si ne deosebeste profund de Europa occidentala care are in urma o lunga traditie urbana, intrucât Evul Mediu e legat, mai ales de burguri, iar Renasterea a inflorit in orase ca Florenta si Venetia. Revolutia franceza, care a dat lovitura de gratie feudalismului, s-a petrecut tot intr-un oras. Noi am avut alta evolutie istorica. Exceptând Transilvania, orasele au la noi un trecut subtire, de nici doua secole. In Bucuresti, s-a pus chestiunea cismelelor abia spre mijlocul veacului al XIX-lea, in timp ce vestitele fântâni baroce ale Romei dateaza din secolul al XVI-lea. Practic, valorile noastre specifice, cele care ne-au asigurat o identitate, s-au cristalizat la tara, in acea „Românie profunda“ pe care politicienii o ignora, amintindu-si de ea doar la alegeri. Nici un partid de dupa '89 nu s-a ostenit sa exprime, dincolo de demagogie, nevoile si interesele taranilor. PNTCD care-si zicea „taranesc“ si trimisese in parlament un deputat imbracat in itari nu infrunta noroaiele satelor. Se multumea sa-si caute baza electorala in marile orase. Azi, mi se pare si mai grav faptul ca, intr-o Românie unde jumatate sau chiar peste jumatate din populatie traieste, inca, la sate,