„Parca visez. Nu-mi vine sa cred ca a venit cineva de la Iasi sa se intereseze de soarta noastra”, ne spune tinindu-se de cap, Rodica Ciobanu. Oamenii din Pirlita nu cred ca exista pe lume oameni mai saraci decit ei. Nu au nici macar cimitir. Isi ingroapa mortii in vecinatate, la 7 km distanta, nu exista nici drum care sa-i lege de restul lumii „Dumnezeu ne da, Dumnezeu ne ia!", spune, ridicind ochii spre cer, unul dintre pirlitii satului „Pirlita" din comuna Popesti. Uitat de lume, satul acesta, care si-a schimbat denumirea in Padureni dupa cel de-al doilea razboi mondial, este un „purgatoriu" sumbru din care nu poti iesi decit pe usa pe care scrie „Moarte". Dar, la cit sint ei de saraci, nici moartea nu-i simpla, pentru ca isi poarta victimele la 7 kilometri de sat. Asta pentru ca pirlitii nici cimitir nu au. In satul lor, masina Salvarii nu a intrat niciodata, nici nu are cum, pentru ca nu exista drum. Nici dispensar. Nici magazin. Nici birt. Iar scoala este o camera din casa unui satean. Doar saracia este stapina pe un sat care adaposteste in jur de 70 de suflete, dintre care aproape jumatate sint copii - singura lor bogatie. „Cei mai prapaditi sarmani din lume" La 7 kilometri de Harpasesti, undeva la marginea comunei Popesti, exista un sat care, inca din vremuri imemorabile, poarta denumirea de Pirlita. Desi inca din 1958 numele i-a fost schimbat in Padureni, localnicii din satele vecine il cunosc dupa denumirea cea veche.
„E tot inainte", ne spune o batrinica de la care am cerut indicatii in clipa in care am simtit ca ne pierdem. Si tot inainte am luat-o, pina cind am realizat ca drumul nu mai exista si ca, din loc in loc, sint „rani" adinci in pamint. Pina si pamintul incerca sa ne spuna ca trebuie sa stam departe, reusind chiar, la un moment dat, sa ne opreasca, „prinzindu-ne" masina intr-o groapa. Dupa zeci de minute de impins masina, reusim sa plecam.
