In Romania s-a vorbit pentru prima data despre lustratie in 11 martie 1990, la Timisoara, cand din balconul Operei se citea Proclamatia de la Timisoara, cu al sau celebru Punct 8, gandit ca un detergent al “virusilor” rosii. Primul proiect de lege a lustratiei, gandit de Constantin Ticu Dumitrescu - unul dintre multii intelectuali “lustrati” in temnitele de trista amintire ale regimului comunist - a fost depus la Senat in 1994. Dupa doi ani, Consiliul Legislativ al acestui for dadea aviz negativ, motivand ca proiectul este neconstitutional si incalca prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului. Era momentul in care o serie de politicieni ai zilei savurau o felie din tortul in care erau infipte sase lumanari. Care aminteau de cel de-al saselea an de victorie asupra acestei idei care, pusa in practica, urma sa-i scoata din viata publica si de pe scena politica a tarii. Si erau doar primii sase...
Despre felul in care era tratata aceasta idee de lustratie, dupa sase ani de la luarea sa in discutie publica, ne-a lasat o marturie (involuntara) si DEX-ul limbii romane, tiparit in 1996, dar la care minti luminate lucrasera in anii de frageda democratie romaneasca. Asa se face ca in aceasta editie nici macar nu apare definitia verbului a lustra, desi nu este un neologism imprumutat din Vestul “decadent”, ci un cuvant desprins din latinescul lustratio...
Cei veniti in 1996 nu au reusit sa-l impuna si sa-i indeparteze din politica si din servicii pe oamenii fostei nomenclaturi, bine insurubati dupa ‘90 in pozitii cheie, din care au putut dicta si cursul istoriei. Si-au format o retea aproape indestructibila - care, vedem, functioneaza si azi - bazata pe interese comune, pe afaceri comune, pe jafuri comune din proprietatea socialista, pe la fel de comune beneficii oferite de statul de drept sau bazata pe santaje reciproce nascute din cenusa afacerilor com
