In asteptarea Sfintelor Pasti. "Invierea" lui Eminescu. Eminescu ramane un poet urias. Literatura romana abia il incape.

Eminescu ramane un poet urias. Literatura romana abia il incape. Chiar daca a publicat un singur volum de versuri, scrisul sau tainuit in lazi si arhive prafuite apare mereu si bogat, ca literele miraculoase ale unui text oglindit la nesfarsit in el insusi. Nu stiu daca vom reusi vreodata sa-l citim cu adevarat pe Eminescu. Fiecare vers si fiecare gand al sau era o respiratie, o zbatere vitala de aorta. Scria cu toata fiinta sa. Scria ca intr-o rugaciune, contopindu-se cu sonoritatea mistica a sunetului, cu fibra liturgica a cuvantului. Un asemenea om nu putea fi decat religios.

Nelinistit si imbatranit in ganduri, isi cauta mantuirea in felul sau, urcand Golgote de uitari si tacere. Niciodata nu a incetat sa-L caute pe Dumnezeu, chiar si atunci cand se lasa cuprins parelnic de golul Nirvanei si al reincarnarii. Orice s-ar spune despre el, Eminescu a fost profund crestin. S-a nascut cu chipul lui Cristos la capatai si a copilarit cu El in codrii de arama ai manastirii Agafton. L-a purtat cu sine in desaga lui de pelerin, din care nu lipseau niciodata un mar, un dictionar de sanscrita si o carte, semnata de marele mistic romano-iudeu Gaster.

Poate ca a ratacit un timp, dar, spre sfarsitul vietii, a revenit de unde a plecat - la rugaciunile copilariei, la altarul casnic din chilia matusilor sale dupa mama, Iurascu. Altcumva, nu se explica avantatele lui colinde inchinate Maicii Domnului (texte publicate nu de mult de revista noastra), deosebita ravna ce o avea pentru calugaria alba, sau superbele pagini mistice din "Sarmanul Dionis", niciodata citite in cheia lor fondatoare, cabalist-crestina. Textul sau, intitulat simplu si esential: "Invierea" (din Opere politice, volumul Ii) are darul de a ne reaminti, nu numai statura uriese