Cred ca premierul cauta acum un pretext ca sa anunte ca renunta la anticipate", imi spunea in iulie 2005, la Bruxelles, un important oficial european care tocmai se intalnise cu Tariceanu. Tonul lui era usor ironic. In tara, unii asteptau inca anuntul "irevocabilei" demisii.
Tariceanu facuse o vizita-fulger la Comisie, unde se intalnise cu Frattini, Rehn si Kroes. Inainte de plecare, premierul spusese ca "motivele pentru care mi-am anuntat demisia raman in continuare valabile. Nu pot ca prim-ministru sa tolerez o astfel de situatie, nu vreau sa fiu partas la procesul prin care poporul roman, poporul meu, este condamnat la coruptie, la saracie si la izolare". In drum spre Bruxelles, Mihai Razvan Ungureanu spunea ca demisia Guvernului e "o chestiune de ore". Nu stia de razgandire, "am ramas in transee ca soldatul japonez" – avea sa se explice, incurcat, ministrul de Externe.
Ajuns la Bruxelles, Tariceanu i-a informat pe oficialii europeni ca nu mai demisioneaza. In acelasi timp, la Bucuresti, apropiatii premierului lasau sa se inteleaga ca, din contra, oficialii europeni ar fi fost cei care i-ar fi cerut lui Tariceanu sa nu demisioneze. Pana la urma, inundatiile au fost pretextul: "Un conducator curajos nu-si abandoneaza poporul la greu. Lasitate ar fi fost sa demisionez acum, nu e timp de lupte de partid". Versiunea finala, oferita de premier abia in ianuarie 2007, nu avea de-a face nici cu Comisia, nici cu inundatiile: anticipatele au cazut pentru ca Basescu nu i-a garantat lui Tariceanu postul de premier dupa demisie.
Atunci a inceput distantarea electoratului Aliantei de premier. Acest electorat greu de pacalit a inteles ca renuntarea la anticipate (Ca si incercarea de acum de amanare a euroalegerilor) servea mai ales intereselor PSD.
Mizanscena "amanarii" seamana izbitor cu cea a "renuntarii"; aceleasi declaratii sforaitoare: "ca prim-minis
