N-o sa obosesc niciodata sa scriu ca cel mai imbecil slogan al anilor ’90 este „Fii tu insuti!“. Si nu pentru ca as fi vreun conservator, dar, vorba regretatului Baudrillard, ce plictiseala poate fi mai mare decit sa fii tu insuti.
Acelasi filosof francez observa ca omul modern nu se mai uita in oglinda, ci se uita intr-un ecran, fie el televizor sau monitorul unui computer. Cert e ca nu mai exista timp de meditatie, ci doar de imitatie. Deci acel „Fii tu insuti!“ inseamna mai degraba „renunta la tine insuti ca e complicat si enervant sa te tot analizezi. Iti dam noi varianta ta gata fabricata“.
Toate discutiile despre carte, televizor, Internet se rezuma pina la urma la puterea lor de teleportare din propriul eu in alte „piei“, in alte aventuri. De asemenea, consumul de ceea ce e numit generic „entertainment“ e cu atit mai bun cu cit iti zguduie din temelii partile pietrificate.
Cartea are cel mai mare grad de „teleportare“ pentru ca solicita serios atentia. Renuntarea la sine se face drastic si in felul acesta reflectia poate avea o valoare adaugata. Asta daca nu citesti vreo porcarie despre cum sa te cunosti mai bine...
Uneori, imi pare rau s-o scriu asa frust, oricit ai cauta prin tine insuti, s-ar putea sa nu gasesti mai nimic pe acolo. Poate un album-doua din adolescenta, uitate intr-un ungher, ceva amintiri neplacute sau placute de amor si cam atit. Deci, ce sa faci cu atita „eu insumi“? Nu-ti ajunge pe o masea. De aceea ai nevoie tot timpul sa fii altul.
Exista o stare de sevraj mediatic, aceea in care omul contemporan intra in criza fara televizor sau fara computer. Nu ca ar avea nevoie de informatie, dar ce se face daca ramine singur cu sine. Singur, doar cu o oglinda in casa, fara nici un ecran, iata scenariul horror al anilor 2000.
Televizorul te-a smuls din angoasa indata ce l-ai desc
