Una din liniile traditionale de interpretare a crizei actuale se rezuma la intrebarea: este sau nu criza politica? La aceasta se raspunde fie prin argumente de imagine (care arata cat de putin comunica cei implicati, cat de mare e zgomotul de fond, cat de multa atentie se acorda unor teme neinteresante etc. ), fie prin argumente politologice (care arata ca institutiile inca functioneaza, ca nu exista un blocaj, ca nu se poate vorbi de criza politica, ci doar de imagine). Dar oricat de detaliate ar fi cele doua perspective, ele nu pot acoperi total situatia din prezent. E nevoie de o incercare de explicare mai extinsa, mai flexibila, care sa plece de la elementele noi, speciale, pe care actualul context le ofera si care nu au mai existat pana acum in Romania. Identificand aceste elemente noi, vom putea discerne intre ce se poate si ce nu se poate afirma corect despre criza din prezent.
Se discuta, pentru prima data, despre schimbari guvernamentale in afara majoritatii cu care s-a inceput guvernarea. Pana acum, de fiecare data cand s-au schimbat guverne, acestea au pastrat configuratia politica initiala, cea data de vot. Cand Emil Constantinescu a schimbat trei guverne, a facut-o bazandu-se pe aceeasi majoritate parlamentara. De asemenea, cand guvernul lui Nicolae Vacaroiu si-a pierdut sprijinul parlamentar al unor partide, el nu a fost inlocuit cu altul, axat pe o alta majoritate. De fapt, singura decizie de schimbare a majoritatii guvernamentale a venit prin intermediul votului. Acum e pentru prima data cand politicienii lucreaza pentru o asemenea modificare. De aici si disonanta electoratului, care in acelasi timp simte ca Alianta nu mai functioneaza, dar doreste ramanerea acesteia in actuala formula la guvernare. Aceasta presiune politica noua afecteaza atat comportamentul partidelor (care se intrec in imaginarea a diverse formule noi de executiv), cat si
