De ce mergem la opera?, se intreba, intr-un articol de saptamina trecuta, unul dintre comentatorii profesionisti ai domeniului. Raspunsul lui (textul era destul de critic la adresa montarii lui Alexander Hausvater) era ca la opera ne ducem ca sa ascultam muzica.

Dar muzica o putem asculta si acasa, pe cd, raspundea un cititor, la opera mergem ca sa vedem un spectacol. Iar adevarul e, mai mult ca sigur, la mijloc: o seara la opera inseamna a asculta muzica live, cintata de artisti care adauga interpretarii unei partituri propriul joc actoricesc, intr-un spectacol in care viziunea regizorala e sortita descoperirii resurselor neexploatate ale povestii initiale, relevantei pe care ea o poate (inca) avea pentru publicul de azi.

Iar in spectacolul de opera tinde sa devina evidenta o miscare foarte asemanatoare evolutiei actuale a teatrului (si nu neaparat pentru ca cei care monteaza in teatrul liric vin din zona teatrului dramatic): muzica incepe sa devina mai putin importanta decit „extratextul“ ei, decit viziunea regizorala, la fel cum aceasta ajunge de mult prea multe ori sa inghita, literalmente, textul teatral. Trubadurul lui Hausvater a avut parte, pina acum, de cronici mai dure decit, poate, merita, dar faptul ca e mult prea incarcat in raport cu inovatia interpretativa a libretului (el insusi incarcat) e cit se poate de adevarat. La fel cum, pentru un spectator al montarilor teatrale din ultima vreme ale regizorului, este si ingrijorator de repetitiv in mijloace (si nu doar atit: „mantia“ lui Manrico aminteste flagrant de cea a lui Cymbeline, iar artificiile de pe scena vin direct din Athénée Palace).

Sa incercam, asadar, o abordare spectacular-dramatica a Trubadurului (perspectiva acestui text nu e cea a unui critic muzical, ci de teatru; am o cultura operistica medie, care-mi permite sa recunosc fragmente celebre, cum e aici Corul