Oricine poate observa ca la Opera Nationala Bucuresti „se intimpla ceva“, se doreste o innoire a mijloacelor de expresie artistica, o improspatare repertoriala si, treptat, readucerea in circuit a titlurilor celebre in montari „de secol XXI“. La ONB se incearca si prin asemenea experimente (si) o „desprafuire“, atragerea publicului tinar. Un deziderat prezentat ca atare de catre directorul Catalin Ionescu-Arbore inca de la preluarea conducerii teatrului, concretizat deja in citeva productii de succes, precum Manon Lescaut, Decebalo, intr-un anume sens Cosí fan tutte, o tentativa de regie „mai altfel“ fiind Nunta lui Figaro si, recent, Trubadurul montat de Alexander Hausvater, regizor care astfel a abordat pentru prima oara in Romania o partitura de opera, dupa cele citeva de avangarda semnate in Canada.

Invitarea regizorilor de teatru pentru a monta spectacole lirice este o practica mult uzitata in lume, si nu mai este o noutate nici la noi – un exemplu elocvent in acest sens a fost debutul lui Alexandru Tocilescu in aceasta lume atit de speciala (prin Faust, al carui succes a demonstrat ca… se poate), apoi al lui Alexandru Darie (al carui Don Giovanni nu a placut, insa, nici in anii ’90, nu place nici astazi); cazuri aparte au fost cele doua versiuni ale operei enesciene Oedip in montarea lui Andrei Serban (care a semnat in timp peste 40 de spectacole de gen pe marile scene ale lumii) sau a lui Petrica Ionescu (realizatorul spectacolului inaugural al Operei Bastille – Paris, in 1990).

Dupa o jumatate de veac de la premiera operei verdiene in regia reputatului Jean Rinzescu, ONB a invitat publicul sa urmareasca noua montare imaginata de Alexander Hausvater, despre care se stia bine ca a socat cu fiecare dintre piesele de teatru puse in scena in tara sau aiurea; orizontul de asteptare era cumva adaptat acelor ecouri. Am lasat in mod deliberat un anu