La 17 ani de la căderea violentă a regimului Ceauşescu şi la două luni după aderarea la Uniunea Europeană, viaţa politică plasează România mai degrabă la periferia Americii Latine sau La 17 ani de la căderea violentă a regimului Ceauşescu şi la două luni după aderarea la Uniunea Europeană, viaţa politică plasează România mai degrabă la periferia Americii Latine sau în Asia de Sud-Est decât în hotarele Europei democratice. Trăim, fără a conştientiza poate, amurgul unei epoci, iar reflecţia asupra trecutului recent al României a devenit imperativă. În ultimele şase decenii, România a avut două republici. Prima, în ordine cronologică, a fost Republica totalitară, impusă şi menţinută prin forţa vecinului de la Est. Contractul politic dintre stat şi societate a fost unul fraudulos, impus, nu liber consimţit, în care societatea a fost transformată pentru a fi dominată de către partidul-stat. A urmat Republica tranziţiei, orientată în mod fundamental, chiar dacă au existat şi sincope iniţiale, spre Vest. Noul contract politic, instituit la sfârşitul lui decembrie 1989, este şi el contestat, deoarece a fost "semnat" cu sângele celor care au murit în revoluţia anticomunistă. Responsabilitatea pentru morţii din decembrie 1989 nu a fost asumată, iar traumele nu s-au cicatrizat pe deplin. Acum, rescrierea contractului politic dintre stat şi societate, dintre elita politică şi demos este cerută, în mod natural, de îndeplinirea obiectivelor care au asigurat consensul stabilit la începutul tranziţiei pentru atingerea obiectivelor esenţiale: un cadru instituţional democratic, economia de piaţă, aderarea la Uniunea Europeană şi NATO. Noul contract politic dintre naţiunea română şi elitele sale nu este necesar doar pentru o mai bună guvernare în plan naţional, regional şi local, ci pentru una europeană şi, prin aceasta, globală. În noul context istoric, Republica globalizării