Romanul Copilul de foc de Mirela Stănciulescu, care are toate şansele să însemne ceva în literatura română, a fost respins iniţial de Editura Cartea Românească, din motive rămase până în prezent obscure. Că a fost respins nu e ceva cu totul ieşit din comun, în condiţiile în care şi alte edituri, chiar mai prestigioase (Editura Gallimard, de pildă, unde au zăcut ani la rând scrieri propuse de Nina Berberova), au dat dovadă de opacitate, ratând ocazia publicării unor cărţi devenite ulterior celebre. Surprinzător mi se pare însă modul în care a fost respins.

Lucrurile s-au petrecut astfel: În toamna anului trecut mi-a telefonat o distinsă doamnă, redactor la Editura Cartea Românească, şi mi-a cerut să-i recomand un roman pentru publicare. Tocmai terminasem de citit unul care mă entuziasmase, Copilul de foc de Mirela Stănciulescu, eminentă traducătoare din engleză şi portugheză (a tradus, printre altele, admirabil, Pluta de piatră de Saramago), şi i l-am recomandat cu căldură. Ca să se vadă că nu e vorba de o recomandare confidenţială, lipsită de orice asumare a răspunderii, de genul celor practicate în mod curent în lumea noastră literară, am scris şi o scurtă prefaţă. Autoarea a predat cartea, gata culeasă şi însoţită de prefaţa mea, la editură şi a început să aştepte. Să tot aştepte. M-am interesat şi eu într-un târziu şi am aflat că romanul fusese dat pentru evaluare unui referent extern, cu identitate secretă. Iar referatul întârzia. După un timp, a venit referatul, dar romanul a fost încredinţat unui al doilea referent, cu identitate de asemenea secretă. N-am înţeles până în ziua de azi de ce nu am fost considerat eu însumi un referent extern, fie şi cu identitate declarată. Dacă editura nu are încredere în gustul meu, de ce a apelat totuşi la mine pentru a-i recomanda un roman? Cele două referate au rămas bineînţeles şi ele secrete, ca referenţii. Dar nu din