Printre simptomele (putin spectaculoase, e drept) unei vieti teatrale normale se numara si turneele. Un "peisaj" scenic static, unde teatrele nu se misca din localitatea de resedinta si unde un spectacol nu poate fi vazut decat de oamenii care traiesc la maximum zece kilometri de sediul institutiei, este, in ziua de azi, un nonsens. Ceea ce nu inseamna ca in Romania nu am avea parte din plin de asa ceva - teatrul nu reflecta, oare, starea societatii? In context, scenele care se straduiesc sa (re)devina normale merita felicitari. Fie si numai pentru asta.

Asa cum am mai observat in cadrul acestei rubrici, decizia unui teatru din provincie de a lua cu asalt auditoriul bucurestean nu este catusi de putin una lipsita de riscuri, mai ales daca respectivul teatru a dus, pana la momentul turneului, o politica "izolationista". Daca, altfel spus, si-a facut un obicei din a-si tine spectacolele - bune, rele - departe de rutele principale ale interesului public, rute care, vrand-nevrand, se intersecteaza pe malurile Dambovitei. Nu doar pentru ca aici ele sunt frecventate de critici, ziaristi, comentatori etc., nu doar pentru ca aici sunt cutreierate de imensa majoritate a oamenilor "din breasla", ale caror opinii alcatuiesc, de fapt, curentul ce poate impinge un spectacol spre largul succesului ori spre stramtorile naufragiului, ci si pentru ca publicul Capitalei, avand obisnuinta contactului cu produse culturale diverse (inclusiv din import), este apt sa emita, prin reactia sa, o sentinta de valoare mai credibila, eventual, decat cea a spectatorilor de acasa. Or, un teatru trebuie sa fie atent tot timpul, zic eu, la primirea de care se bucura oferta sa si sa-si "ajusteze tirul" in functie de raspunsurile pe care le obtine. Iar un turneu la Bucuresti poate fi, din acest punct de vedere, o verificare concludenta, oricat de iritat s-ar simti, din asemenea motiv, patriot