E uimitoare încăpăţînarea cu care întoarcem spatele evidenţelor. În privinţa artei cu care ştim să ne conservăm iluziile, aproape că nu e adevăr incomod căruia să nu-i putem îmblînzi virulenţa. De pildă, necruţării cu care fizica ne-a spulberat la propriu reţeaua de reprezentări tradiţionale despre lume, i-am răspuns învinuind-o de săvîrşirea a două păcate de moarte: scientismul şi pozitivismul. Scientismul, mania superstiţioasă prin care ajungi să crezi că ceva e bun numai dacă e ştiinţific, înseamnă să pui ştiinţa în locul religiei. Credinţa e aceeaşi, doar idolii sînt alţii. Nu te mai închini dogmelor revelate, ci principiilor obiective. Pozitivismul e aşchia sărită din trunchiul scientismului, acea optică a genunchiului de broască potrivit căreia nu există cunoaştere decît acolo unde ceva poate fi măsurat şi verificat prin experienţă. Tot ce e pozitiv şi bun în lume vine din felia perceptibilă a experimentului ştiinţific. Restul sînt gogoşi teoretice ţinînd de o tradiţie înapoiată căreia, se spune, în scurt timp îi vom pune cruce. Şi cu cît pomenim mai des de aceste păcate ale gîndirii contemporane, cu atît fizica îşi vede mai netulburată de drum, fără să-i pese de tribulaţiile pe care filozofii le deapănă pe marginea ei. Că pozitivismul a fost depăşit de mult şi că criteriile lui sînt valori defuncte cărora nimeni nu le mai acordă încredere o tot spunem de decenii bune, atîta doar că pozitiviştii ridică şi mai sus ştacheta cunoaşterii, fără să se sinchisească de acest verdict sumbru. E un prilej de umilinţă să vezi cum oamenii de ştiinţă îşi văd de treaba lor fără a ţine seama de ce spun filozofii, în vreme ce filozofii nu mai pot fi credibili decît dacă se ţin la curent cu noutăţile ivite din ograda ştiinţelor. Şi pentru ca umilinţa să fie completă, oamenii de ştiinţă au luat treptat locul filozofilor, ajungînd să facă ei înşişi ceea ce odată ar fi fost de neco