Frate al unui prozator pe care, de la o vîrstă încolo, te faci că uiţi că l-ai citit, epigramist între pahare, Păstorel a fost şi poet. Versuri strînse în Caiet i-au apărut la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, în 1943 la, deja, a doua ediţie. Coperta seamănă (pentru nostalgici...) chiar prea bine cu a unui caiet din acelea subţiri, format A5, bej sau bej verzui, cum foloseau studenţii altădată. Titlul şi editura cu bleumarin, restul detaliilor în negru.
Deschizînd volumul, şi dînd de Spovedanie, te gîndeşti că de la Arghezi încoace poezia noastră îşi pune foaia de lichidare la început. De fapt, e-o mărturisire voioasă, de păcătos mucalit înaintea Postului Mare, de băutor priceput care se căinează în romanţe: "Dar când va fi să las această lume,/ În care m-am ţinut de chef şi glume/ Şi clipa ceea m'o găsi mahmur,// Voi da cu tifla'n omenirea toată,/ Intrând apoi, cu plosca ridicată,/ În turma ta, bătrâne Epicur". Dincolo de această filă volantă, goliardică, în felul ei, poeziile sînt grupate pe cicluri. Primul, purtînd dojana unui simbolism fugar, e Cîntecele toamnei: "Tăcerea putredă din parc,/ Din întomnatul parc,/ Tăcerea putredă din parc/ A'ncremenit sub lună.// Şi trece vântul, trist monarc,/ Şi frunze moarte-adună." (Dincolo). Un cadru care explică o patimă... estetică, ştiuta, de la Bacovia, "vreme de beţie".
Titlul ciclului următor, Foi îngălbenite, înşală. Poetul se desparte, de fapt, de retorica ofilirii, recuperînd epica, fabula din vîrste mai vechi ale poeziei. Iată o imagine cu poantă a dimineţii ridicate peste mahala care, cu tot derizoriu-i, scuteşte un final frumos: "Monopedul cerşetor/ Stă, cu nasul ca un mac,/ La ieşire'ntr'un picior,/ Să mai capete-un pitac.// Dar când prind în dimineaţă/ A ţipa, cocoşi isterici,/ Răsăritul e-o paiaţă/ Care joacă pe biserici." (Dimineaţă).
Alte finaluri sînt mai fragile, aplecate, cava
