Un cuvînt fericit, plesnind de sănătate, plutind într-o stare de graţie, dar mai ales de graţiere, mai toţi iertîndu-i greaţa şi impudoarea, este acesta, îl scriu pe şleau, aşa cum l-am găsit, într-o singură zi, într-o cronică de sport, într-o revistă de humor şi un editorial ţeapăn bine angajat: pupincurism. E vulgar, dar e eficient. E urît, dar bun în frază, în comunicarea parlamentară, din piaţă sau metrou. Fără a fi un oximoron, el se integrează şi aparţine conştiinţei noastre oximoronice în care prostul şi deşteptul, urîtul şi frumosul, hoţul şi vardistul, etc.-ul şi blestemul coabitează din ce în ce mai natural, fără piedici de logică, lingvistice sau morale. "Trăim timpuri dificile şi interesante" - se afirma, alaltăieri, la deschiderea unui curs de filozofie; e bine spus.

Puse sub microscop, se observă că în celulele acestui cuvînt lucrează simultan două tensiuni contradictorii, ceea ce asigură trăinicia oricărui fenomen, în natură, dar şi în comedia umană, cu atît mai mult în aceea română. La o despicare a firului numai în două, constatăm un refuz centrifug al sinonimelor sale, cuvinte venite din prea bătrîni, ca linguşeală, slugărnicie ori servilism; ele sînt de mult uzate, anemice, flasce şi - sub presiunea fenomenului care n-are odihnă - din ce în ce mai abstracte, mai secătuite de concret, de plasticitatea aceea după care limba română, învîrtindu-se zi şi noapte în palatul ei bucal, se dă în vînt, se topeşte, se omoară, leşină de poftă şi plăcere, aristocrată şi plebee, cum e, gravidă şi fecioară în toate sensurile, nemernică şi plină de virtuţi, păcătoasă, dar, mai presus de toate, slobodă. A-i spune azi unui lingău "lingău" are tristeţea unui conformism. A-l face de servil e slab ca o politeţe bleagă. A-l numi precis ca mai sus sună proaspăt, energic, dur, la intensitatea neruşinării atinse în acea poziţie. Mai bine dur decît... (nu repet cu