E o idee frumoasă în sine această reluare a două dintre volumele Ioanei Nicolaie (Nordul şi Credinţa) într-unul singur, privind în altă parte şi la o altă distanţă. E, iarăşi, un titlu inspirat acest Cenotaf (Editura Paralela 45) pe care îl găsim atât pe copertă, cât şi în mai toate filoanele interioare ale cărţii. Un cuvânt care generează, aproape recursiv, cele mai triste şi mai demne poveşti despre luptă, dragoste şi moarte. Să ne gândim o clipă: cenotaful e monumentul ridicat în amintirea războinicilor al căror trup nu e de găsit. Sau al căror mormânt se află altundeva. Dispăruţi fără urme, dar dispăruţi în sens propriu, ei se salvează într-o aureolă de neatins, de cu totul alt calibru decât li se întâmplă eroilor necunoscuţi. Iată-i, glorioşi şi înnobilaţi, reuşind să-şi păstreze intactă discreţia, pe cei care au murit mai departe de noi. Măcar un pic mai departe...

Am făcut această întreagă introducere explicativă şi nu cu mult mai melodramatică decât e cazul pentru a putea nuanţa corect relaţiile pe care poezia Ioanei Nicolaie le stabileşte cu memoria, cu tangibilul, cu delicateţea şi cu o anumită formă de orgoliu. Toate mulându-se pe scheletul biografic care traversează fie copilăria claustrantă, fie dragostea abia descoperită, fie tragediile cu mii de pliuri, fie măruntele negocieri religioase, fie - ajungem şi-aici - moartea. Deoarece mecanica, în definitiv simplă şi clasică, a scriiturii din Cenotaf se întemeiază pe coborârea în trecutul personal, îndepărtat şi friabil al vocii poetei şi deopotrivă al cuvintelor. Artificiile de stil sau de manieră contează prea puţin în intenţia Ioanei Nicolaie şi de aceea a le căuta scrupulos ar fi o adevărată naivitate. Cu atât mai mult cu cât, ca volum independent şi antologic, Cenotaful schimbă mizele - retorice, în primul rând - pe care le-am fi putut depista la contactul iniţial cu cărţile care îl alcătuiesc. O