Ce este de capul acestei "The Queen" despre care vorbeste toata lumea la fiecare festival si care i-a adus lui Helen Mirren peste 20 de premii, inclusiv mult-ravnitul si de nimeni alta meritatul Oscar? "The Queen" sau "Regina" este clar unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut, iar regizorul Stephen Frears (presedintele juriului la Cannes anul acesta) se poate lauda ca a dat tuturor o ocazie: verosimil si de nesperat, intri in spatele usilor inchise. Si nu orice usi, e vorba de cele de la palatul Buckingham.
Specialist in prezentarea unor situatii de criza, pline de implicatii si dedesubturi (vezi filmele sale "Dangerous Liasions", "Dirty Pretty Things" sau mai putin cunoscutul "My Beautiful Laundrette"), Frears trateaza in "Regina" probabil cea mai mare criza suferita de monarhia britanica in ultimii ani: moartea printesei Diana si reactia tuturor persoanelor afectate, deloc putine la numar: intreaga natiune britanica, in frunte cu regina lor, Elizabeta a II-a. Si ce face Frears cu regina Marii Britanii in "The Queen"? Ii da viata. Putem spune ca avem de-a face cu un nou Pygmalion si o noua Galateea. Frears o transforma pe regina dintr-o femeie-statuie, lipsita de sentimente si prea preocupata de formalism, intr-o femeie care sufera si rezoneaza daca nu la moartea fizica a Dianei, macar la reactia atat de categorica a "poporului" la acest eveniment nefericit.
Bineinteles, nu fara ironie, uneori chiar cu un usor cinism, dar in acelasi timp cu foarte, foarte multa dragoste si foarte mult respect, Frears explica, prezinta, analizeaza, impaca, croseteaza foarte verosimil cauze si efecte, iar regina nu are decat de castigat din demersul regizorului. Cred ca Her Royal Majesty ar trebui sa-i fie recunoscatoare pentru acest omagiu, pentru ca "The Queen" este pana la urma si impotriva tuturor aparentelor un omagiu.
Ca rol de mediator intre regi
