"Străinătatea" ca loc al bunăstării şi al "chiverniselii" facile a constituit întotdeauna un miracol. Nu este vorba aici numai de o altă ţară, cel puţin pentru oamenii secolului al XVIII-lea, ci şi despre orice alt "spaţiu" depărtat şi mai puţin cunoscut care capătă, în minţile lor, reprezentările unui "bine" sperat. Pleacă în căutarea acestui "bine", ţăranii fără pămînt, fetele fără zestre, văduvele fără familie, femeile părăsite, meşteşugarii săraci şi negustorii ambulanţi. Drumurile lor sînt totuşi atît de diferite, iar "binele" visat se află pentru fiecare în altă parte. Ţăranii, fetele, văduvele, femeile se îndreaptă către oraşul sau tîrgul cel mai apropiat, în căutarea unei slujbe, a unui loc la stăpîn, calfă într-o prăvălie, doică într-o casă boierească, slujnică la vreun negustor bogat, fecior bun la toate pe lîngă un mare boier. Oraşul reprezintă bunăstarea, speranţa, dorinţa de a-şi schimba destinul potrivnic, de a înlocui foamea c-un codru de pîine zilnic şi zdrenţele cu papuci, cămaşă şi tivilichie. Elena părăseşte satul natal, Hurezi, forţată de sarcina ce începe să se întrevadă. Pentru a evita ruşinea şi dezonoarea, se refugiază şi se pierde în anonimatul Bucureştiului unde intră doică "la o cocoană"; Neaga din Vlăiculeşti, judeţul Ialomiţa, "s-au băgat doică la o casă cinstită", tot din Bucureşti, după doi ani de căsătorie, în care soţul, Anastasie Dăscălescu, i-a risipit zestre şi-apoi s-a "însoţit el cu volintiri şi oameni de ai răzmeriţei", lăsînd-o "fără de cheltuială"; Bălaşa fata speră că slujba în casa grămăticului Riga, pe lîngă mama acestuia, îi va aduce o zestre; Nicolae Datco din Cîmpina o convinge pe Dumitrana că de-l va lăsa să vină la Bucureşti, cu siguranţă, va găsi ceva de "chiverniseală"; după nouă luni se află însă tot scăpătat şi se "învoieşte" cu soţia să plece, de astă dată, la Iaşi, sub pretextul că acolo "îl ştiu multe obraz