Din anul 2000 ţările scandinave au hotărît să nu îi mai înscrie din oficiu pe nou-născuţi în Biserica luterană. Starea mentalităţilor a condus la disocierea cetăţeniei de o apartenenţă religioasă "oficială", pînă de curînd tradiţional acceptată; înţelesul ei devenise, pentru mulţi, la fel de incert şi de livid, poate, ca imaginile lunare ale filmelor lui Bergman. Regina Marii Britanii şi-a declarat intenţia de a renunţa la titlul de şef al Bisericii Angliei, iar prinţul Charles schimbă rolul, întrucîtva ambiguu, al strămoşului său - de "apărător al credinţei" - pentru cel de "apărător al credinţelor", al tuturor comunităţilor şi identităţilor religioase din Commonwealth. În mai toate ţările europene, Bisericile trec printr-un proces de "desestablishment"; sînt disociate de aparatul de stat, semnele vechii lor alianţe fiind şterse unul cîte unul. Neutru faţă de credinţele cetăţenilor săi, statul nu îşi mai asumă profesarea unui adevăr religios ori a unei morale de inspiraţie explicit religioasă. Misiunea lui e să administreze viaţa societăţii, nu să îi dicteze conţinutul. În România, noua lege a cultelor, din 2006, recunoaşte 18 culte, de la Biserica Ortodoxă Română pînă la Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova.

Dar ceea ce Bisericile pierd ca "monopol spiritual", exercitat prin mecanisme de stat, cîştigă în schimb ca independenţă faţă de putere, ca libertate. Disociate de protectorul lor temporal, ele pot asuma mai viu o funcţie critică faţă de temporalitate, îi pot privi idealurile, tendinţele, crizele, din perspectiva trans-temporalului. De cînd, prin Conciliul Vatican II, Biserica Catolică a acceptat modernitatea ca pe un dat fertil, ea şi-a exercitat această funcţie. Cînd critică consumismul, legalizarea avortului ori eutanasia, autorităţile creştine încearcă din ce în ce mai puţin să îşi impună poziţia prin aparatul puterii, ci se adresează conşt