Să facem un efort şi să ne scuturăm mintea de scenariul unei campanii concertate îndreptate împotriva lui Gabriel Liiceanu. Să privim aşadar cazul ziaristului craiovean găzduit de Ziua ca pe un act de agresiune culturală în care un gazetar acuză grav un intelectual sprijinîndu-şi afirmaţiile pe nişte argumente ce se vor cît mai solide cu putinţă. Cum e vorba de învinuirea de plagiat, argumentele de care are nevoie ziaristul nostru pentru a ne convinge că are dreptate nu pot fi decît probe materiale ce dovedesc tocmai existenţa plagiatului. Numai că, după "tăria" probelor invocate şi după felul în care sunt ele prezentate în ziarul Ziua din 12 martie 2007, putem să ne facem o imagine nu atît în privinţa plagiatului, cît mai degrabă a autorului învinuirii. Cu cine avem aşadar de-a face? Oricît ţi-ai spune că trebuie să păstrezi un ton moderat, folosind un limbaj cît mai tehnic şi mai sterilizat de nuanţe emotive, cuvintele prin care poţi descrie spectacolul oferit de ziaristul craiovean nu pot fi nici reţinute, nici tandre. Căci, întîi de toate, sare în ochi faptul că avem de-a face cu un detractor ale cărui legături cu filozofia nu depăşesc pragul diletantismului. Profesorul Mircea Dumitru, în Cotidianul din 14 martie, a făcut în mod exemplar anatomia acestui diletantism ilustrat în marginea primelor acuze lansate de ziaristul craiovean la adresa lui Gabriel Liiceanu în ediţia de acum două săptămîni a ziarului Ziua. Voi reveni aici, oprindu-mă asupra noilor "probe de dosar" - din nou Heidegger şi, de astă dată, şi Petru Creţia - aduse în discuţie în noua rundă de detractare din Ziua. Ceea ce ne izbeşte de astă dată este că avem de-a face cu un gazetar a cărui lipsă de discernămînt îl împiedică să vadă că probele pe care le prezintă arată contrariul a ceea ce vrea să dovedească de fapt. Nu poţi să nu încerci o stare de stupoare văzînd cum sunt reproduse cîteva pagini f