La mijlocul anilor â80, cînd Marcel Gauchet scria despre le désenchentement du monde, se părea că dez-vrăjirea lumii reprezintă un impas iremediabil. Societăţile moderne, prinse în goana tehnologizării, a egalităţii de şanse, a scopului precis, a mijloacelor trepidante şi a ieşirii din spirit, păreau a se fi dezbărat de religie cu totul. În Occidentul catolic şi protestant, laicizarea cucerea zilnic redute; de la pilula anticoncepţională la concubinaj, de la minorităţi sexuale la pop-star-ul Madonna făcînd din altar decor pentru videoclipuri (Like a prayer, evident), totul părea a merge spre declinul crucii. În Orientul european ortodox era şi mai teribil; cunosc o ţară - şi dvs.? - în care culmea libertăţii pentru o generaţie întreagă de teenager-i atei prefabricaţi era ca, în seara de Paşti, să treacă pe la Alimentară şi să cumpere ţigări Snagov şi vodcă poloneză, apoi - cu arsenalul camuflat - să intre la biserică şi să-şi facă totuşi cruce, iar în cele din urmă să meargă la discotecile organizate de UTC taman în noaptea Învierii unde, dacă se putea, o şi trăgeai puţin de breton pe Maricica.
Dar nu despărţirea de vechea ordine spiritual-religioasă a lumii era atunci marea spaimă, ci impresia că, odată cu ea, omul îşi pierde ceva din candoare şi din pace. Erau vremurile în care fraza Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, intens repetată pe un post de radio de la care aşteptam adevărul (frază despre care Mircea Iorgulescu, mai apoi, va spune că nu apare la André Malraux) anunţa abia posibilitatea unei salvări. Tocmai pentru că părea pe cale de dispariţie, religia putea fi soluţia la toate: la foametea din Etiopia, la cursa înarmărilor, la şomajul din Vest, la demenţa lui Ceauşescu. La douăzeci de ani distanţă, nu mai sînt atît de convins că religia, prin ea însăşi, aduce pacea. Ba încă mi se pare că haremul de staruri & starlete al anilor â80
