Vernisaj la Cupola. Vetustul Palat Braunstein. Sală plină, cu fete şi băieţi, haioşi, întinşi pe jos, unii în poziţie demonstrativ-patmasana, extatici la maximum, se-aude o muzică, ce?, o fi Preludiu la după-amiaza unui faun?, ascultat aseară la Filarmonică?, da, e Preludiul lui Debussy, ar fi trebuit, aici, măcar un Schönberg, nu?, din plafon cad fulgi galbeni, de jos, dintre picioare, se-nalţă trîmbe de fum albastru, extasy probabil, la pereţi, anvelope, roţi de bicicletă, odgoane, burlane, capace de canal, colace de toaletă, pardon... colivii, picamere, fleşuri verzi taie orizontal capetele, e o bunădispoziţie generală, mai fiecare spune cîte ceva, ce?, minutele se dilată halucinant, de-afară, lipite de geam, nasuri şi buze de boschetari curioşi, fetele şi băieţii pipează ierburi fără să le pese, cineva, comperul, intervine din cînd în cînd, pronunţînd cîte-un cuvînt, în cockney, probabil, şi-i îndeamnă pe ceilalţi să rîdă ca el, ce nostim!, pînă... pînă... uşa e izbită de perete şi, intrat, insul cu perciuni de telal din Tîrgul Cucului, roşii, întinde arătătorul spre şarmantul comper şi strigă: Mă, voi nu veţi ajunge niciodată în muzeu! Scurt. Şi iese. Doar o secundă mută. După care, fetele şi băieţii, bătîndu-şi coapsele, se tăvălesc de rîs. Mă strecor tiptil şi fug după perciunat, să ştiu cine-i. Pe trotuar, tocurile îmi sună ca nişte copite. De faun?

Dau curs invitaţiei chirurgului de netă notorietate locală şi-o iau spre Copou. De casă nouă, am în maşină ultimul pantof, pictat în octombrie. Sun la uşă, ţin tabloul, histrionic, sub bărbie şi-aştept. Nimic. Fusese o înţelegere. Cobor înapoi treptele, mă-ndepărtez de casă, numai bine s-o pot cuprinde. Ce casă! E o navă cosmică, aterizată acum, aici, între dealurile astea mirifice, la doi paşi de Sadoveanu. Din campanila căruia conu^ Mihai, mult prea imaginativul, spunea că, în apus, întrezărea Ceahlăul. E