Când vrem să explicăm mersul lucrurilor, mai ales când e vorba de cultură, ne lipseşte un termen important: analiza instituţională. Instituţiile culturale sunt decisive în gestiunea unui patrimoniu. De ce e atât de greu să avem continuitate în apariţia unei ediţii critice? Răspunsul simplu ar fi: pentru că avem din ce în ce mai puţini îngrijitori de ediţii, iar alţii tineri nu se formează şi nu se devotează operei unui clasic. Dar - mergând mai departe pe firul cauzelor - de ce s-a întrerupt această şcoală a ediţiilor critice? Pentru că nu mai există instituţiile care să o susţină! - acesta este răspunsul adevărat, care s-ar cere şi el analizat mai profund şi amănunţit. Lipseşte o editură care să se ocupe în mod special de acest lucru. Lipsesc finanţările. Şi, bineînţeles, lipsesc şi specialiştii - nu de tot, dar în mare măsură. Corect ar fi să spunem: s-au împuţinat îngrijorător specialiştii în domeniu, filologii "de modă veche", care să poată face o ediţie critică. Dar mai sunt necesare ediţiile critice? - e o întrebare, o îndoială, care pot trece prin mintea scepticilor. Gestiunea simbolică a unui patrimoniu cultural naţional nu se poate lipsi de profesiunea filologilor-îngrijitori de ediţii care să garanteze autenticitatea textelor, corectitudinea restituirilor şi a reeditărilor.
Aveam Editura Minerva, specializată în ediţii critice. Nu o mai avem cu acest scop, din 1999, de când s-a privatizat printr-o neinspirată decizie a Ministerului Culturii de atunci, în frunte cu Ion Caramitru. Ea mai există, dar cu totul altfel decât în structura iniţială. Oricum, nu mai aveam finanţările trebuitoare. Politica subvenţiilor editoriale, acordate anual de Ministerul Culturii, nu rezolvă problema. Fondul Cultural Naţional, iniţiat sub scurtul ministeriat al Monei Muscă, funcţional din 2005, greoi în decizii, este făcut parcă să încurce lucrurile, nu să ajute.
E bi
