22. Nichita
"oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume
unul spre celalalt, si-atat de iute
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse in minute."
Imbratisare, Sensul iubirii
Imi castigasem - ticalos gand de elev pervers! - "Dreptul la timp", ca sa zic asa. In nemernicia mea reusisem sa-mi conving parintii ca pentru a ne atinge scopul (noi, familia), acela ca eu sa devin student la arhitectura, nu era alta cale decat abandonarea scolii unde ma aflam si folosirea respectivei institutii ca trambulina pentru teluri mai inalte. Asa ca aveam la dispozitie aproape un an de zile sa ma pregatesc, eliberat de responsabilitatea promovarii anului scolar. In sfarsit reusisem, macar pentru o vreme, sa elimin factorul competitie din ecuatia intelectuala a devenirii, lasandu-ma "sa curg", in voie, ca un bun heraclitean ce ma consideram si ma consider inca.
Cursurile devenisera un mod, chiar placut, iata, de a-mi ocupa acea parte a zilei in care nu se intampla, de obicei, nimic altceva mai interesant. "Oamenii mari" erau pe la serviciile lor, isi munceau creierii si palmele ca niste orbeti, asteptand ca, la un moment dat al lunii, sa primeasca ceea ce o instanta nevazuta, oculta, stabilise a fi echivalentul in bani al muncii lor; "de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa necesitati" era lozinca de aur, utopica a vietilor mediate ale parintilor nostri, cei multi si prosti, "necesitatile" fiind de altfel o alta gogorita, caci erau stabilite de aceeasi instanta, arbitrar, la limita de jos a supravietuirii.
Eu eram inca in stadiul de "piesa de rezerva" a vreunui viitor mecanism, nu se stia inca, asa ca nu aveam altceva decat sa urc si sa cobor, ca pendulul lui Maxwell, producand energie, exersand logosul, ca forma de miscare. Ceea ce si faceam. Urcam in camera mea din mansarda armencei si cobo
