Aşadar, alegerile pentru Parlamentul European s-au amînat. Este singurul lucru sigur şi care va rămîne neschimbat între ziua cînd scriu acest articol şi cea în care va apărea. În rest, confuzia e atît de mare încît ne putem aştepta la orice.

Au fost, în mare, două tipuri de reacţii faţă de decizia premierului Tăriceanu (care au preluat, mai mult sau mai puţin, argumentaţia pro sau contra a partidelor politice). Unii au considerat că am dat un semnal prost Uniunii Europene, că am ratat primul act politic important de după aderare - şi anume desemnarea în mod democratic a reprezentanţilor noştri în Parlamentul European -, că am dat încă o probă de imaturitate politică şi democratică, demonstrîndu-le celor care cereau amînarea aderării noastre la UE că au avut dreptate: nu sîntem "copţi" pentru Europa, din cauza nepăsării cu care ne afundăm în daraverile de clopotniţă ale politicii valahe. Alţii au spus că, dimpotrivă, nu e o problemă amînarea alegerilor, ţara e - totuşi - guvernată, importantă e clarificarea crizei politice, iar dacă alegerile ar fi avut loc pe 13 mai, ar fi fost parazitate (şi, deci, "falsificate") de disputele interne: tocmai pentru a ne dovedi "copţi" pentru Europa, trebuie să ne rezolvăm întîi daraverile de clopotniţă, şi apoi, îmbrăcaţi frumos şi cu un aer solemn, să purcedem la alegerea europarlamentarilor. E inutil să ne mai punem problema cine are dreptate: faptul e consumat. Mi se pare însă folositor să observăm cîteva lucruri despre modul în care a avut loc această amînare, despre procedurile la care recurg cele mai înalte instituţii ale statului. Căci simpla amînare a alegerilor n-a transmis Europei nimic nou: doar că Guvernul României nu-şi respectă propriile angajamente, ceea ce Europa ştie de mult. Căci nu Comisia Europeană ori Parlamentul European fixaseră data de 13 mai, ci Guvernul nostru, după consultări cu partidele politi