Ani de zile, pe când nu puteam spera că voi ajunge vreodată s'o văd, Portugalia reprezentase pentru mine un fel de tărâm magic, greu de închipuit. Puţinele ei imagini la care aveam acces sporeau misterul, în loc să-l domolească. Emanau un anume farmec vetust, în răspăr cu simbolistica modernităţii de factură anglo-saxonă ce cucerise global "generaţia '68", zisă şi "hippie". Cu ajutorul lui Dumnezeu - care mi-a permis să trăiesc mai mult decât mult-regretatului meu amic şi magistru de limba portugheză, Marian Papahagi - am reuşit finalmente să aterizez la Lisabona spre finele secolului trecut. De la primul contact cu lumea lusitană concretă, mi-am dat seama că aceasta s'a autoedificat în timp tocmai printr'o acută voinţă de singularizare. Nu la modul clamoros-ostentativ, ci prin acţiune tenace, meticuloasă, discretă dar inflexibilă. De-a lungul secolelor, această sedimentare identitară a generat o amprentă stilistică de o frapantă originalitate, recognoscibilă (dintre toate artele) cu precădere în arhitectură: ancadramentele ferestrelor şi volutele bisericilor; pinaclurile montate pe colţurile acoperişurilor; faţadele şi curţile interioare placate cu azulejos (plăci de faianţă, preponderent alb-albastre); dantelăria în piatră a catedralelor şi marmura fântânilor; crenelurile citadelelor şi oazele luxuriante ale parcurilor; infinit-împodobitele palate şi jocurile de cuburi ale caselor simple, azvârlite labirintic pe coline; apoi "melancolicele esplanade" (vorba lui António Lobo Antunes), terasele umbrite de arbori de pe care se poate contempla peisajul urban (miradouros), cascadele de trepte... Şi, pretutindeni, pietrele lucioase alcătuind calçada portuguesa, mozaicul ce pavează nu doar pieţele şi trotuarele oraşelor lusitane, ci şi pe acelea ale fostelor colonii - din Brazilia până în Africa, Goa (India), Macau (China), sau chiar Timorul de Est (în arhipelagul indonez