Toată lumea este de acord că Mircea Horia Simionescu este unul dintre autorii emblematici pentru proza românească din a doua jumătate a secolului XX. Formula care l-a făcut celebru, "ingeniosul bine temperat" îi vine ca o mănuşă acestui prozator greu de clasat pentru care fiecare nouă apariţie editorială înseamnă o altă formulă stilistică, spre admiraţia cititorilor şi uimirea criticilor. Cu o inteligenţă narativă puţin comună, Mircea Horia Simionescu îşi surprinde mereu cititorii prin abordări deloc uzuale în tradiţia prozei româneşti, cum ar fi ordonarea materiei epice după regulile stilului administrativ sau după principiul lexiconului. Ceea ce la nivelul formal de fond al construcţiei epice (hard-ul romanelor şi prozelor scurte, dacă se poate vorbi de aşa ceva) pare de un schematism dezarmant, se complică fundamental la nivelul stilului, al frazei propru-zise (soft-ul romanelor). Totul se transformă într-un foc de artificii, cuvintele şi expresiile stilistice explodează, verva lingvistică devine de nestăvilit, autorul execută cu măiestrie fandări şi piruete verbale, calambururile, jocurile de cuvinte, coq-a-l'âne-urile sunt la ele acasă. Şi dacă în literatura română nu prea are corespondent, scrisul lui Mircea Horia Simionescu poate fi pus în relaţie cu cel al unor colegi de generaţie din spaţiul sud-est european (Milorad Pavic, Danilo Kis) sau cu cel al mai tânărului autor maghiar (născut la Cristuru Secuiesc), Szávai Géza.

Este greu de explicat conul de umbră în care pare să fi intrat receptarea prozei lui Mircea Horia Simionescu după decembrie 1989. Fireşte, autorul este pomenit cu deplină deferenţă ori de câte ori vine vorba de "Şcoala de la Târgovişte", dar rareori este inclus în diversele bilanţuri care încheie anii literari sau este încadrat în tabloul prozei româneşti actuale. Uitat este şi din diversele programe de traducere a scriitorilor români,