La Galeria Dialog a Primăriei Sectorului 2, Ruxandra Garofeanu a organizat o remarcabilă expoziţie de pictură Marin Sorescu. Lucrări mai vechi şi mai recente, adică din anii �90, oscilînd între un abstracţionism ingenuu şi un figurativ ludic, conturează o personalitate artistică profundă şi complexă, al cărei nucleu se constituie din fuziunea unei prodigioase memorii arhaice cu enorma capacitate de emoţie a copilăriei. O lume placentară, abia enunţată la nivelul figuraţiei, născîndu-se ezitant din substanţa cromatică şi din tuşa sincopată, trimite nemijlocit către miturile elementare ale vieţii domestice, cu precădere spre cele din orizontul bestiariului rural. Cărţile poetului şi două excepţionale portrete în gips, realizate de Ion Nicodim, întregesc această expoziţie neobişnuită, în care sensibilitatea extremă şi o puternică stăpînire de sine sunt argumente majore. Textul care urmează, scris cu un alt prilej, încearcă să ofere o imagine a legăturilor adînci, s-ar putea spune organice, ale unui poet cu o mobilitate unică a inteligenţei şi a expresivităţii, cu realitatea năvalnică a senzorialului şi a privirii nemijlocite. Iar expoziţia de la Primăria Sectorului 2 invită deschis la o asemenea evaluare.

Relaţia scriitorului cu artele plastice este una străveche şi profundă în cultura noastră, şi nu numai, de multe ori, şi în anumite momente, depinzînd de ea chiar evoluţia fenomenului artistic însuşi. Textele lui Delavrancea şi ale lui Vlahuţă despre Grigorescu, observaţiile lui Vlahuţă despre Brâncuşi, scrierile lui Arghezi despre Luchian sau ale lui Oscar Walter Cizek, Vianu, Blaga, G. Călinescu etc. despre artişti sau despre fenomenul artistic, în general, sunt adevărate puncte de referinţă pentru receptarea şi înţelegerea artei româneşti în cîteva dintre momentele sale esenţiale. Chiar dacă textul scriitorului este mai puţin tehnic decît acela scris de