În isteria provocată de atacurile fără precedent - ca violenţă şi persistenţă în timp - împotriva lui Traian Băsescu s-a conturat concluzia că toţi ziariştii angajaţi la trusturile "mogulilor" ar scrie la comandă. C-ar fi vorba de-o cedare morală de sus până jos, că stăpânii le-ar fi picurat otrava nesimţirii şi-a relei credinţe în călimări. Evident că la mijloc sunt ordine, stratageme, şantaje, bani negri şi celelalte componente ale relaţiilor de tip mafiot. Dar mai e şi prostie, laşitate, spirit de turmă, inconştienţă. Destui dintre jurnaliştii aflaţi în avanposturile oribilei bătălii pentru suspendarea lui Traian Băsescu se comportă asemeni răcanului adus pe câmpul de luptă direct din grajd: trage şi el cu puşca pentru că aşa fac toţi.

Pe de altă parte, chiar la ziarele unde înregimentarea e masivă, există suficienţi oameni care, în adâncul sufletului, se simt oripilaţi de aerul toxic pe care-l inhalează. Direct sau indirect, ei s-au delimitat de colegii intraţi fără scrupule într-o bătălie din care vor ieşi iremediabil compromişi. În două articole succesive, Liviu Ornea şi H.-R. Patapievici au atras atenţia asupra vecinătăţilor compromiţătoare în care se complac intelectualii care scriu şi texte politice la ziarele a căror principală obsesie pare a fi demonstrarea statutului non-european al României. Nu e suficient, însă, ca ei să nu scrie josnice denunţuri în care simţi patima oarbă altoită pe foşnetul adormitor de conştiinţe al banului. Ei le girează.

Presă mizerabilă a existat întotdeauna în România. Chiar şi pe vremea comunismului, când efortul de aplatizare şi aliniere la acelaşi numitor al publicaţiilor era o obsesie a cenzurii. Şi totuşi, chiar atunci, unele reuşeau să iasă din rând prin stilul de a face gazetărie. "Săptămâna culturală a Capitalei", revista condusă de plagiatorul Eugen Barbu (acolo şi-a "făcut mâna" Corneliu Vadim Tudor, molips