După aproape două secole de la Congresul de la Viena (1814-1815), "ordinea conservatoare", care accepta cedarea libertăţilor contra stabilităţii şi păcii, este definitiv aruncată la coşul de gunoi al istoriei. Acum, toată lumea pare de acord că pacea şi stabilitatea nu se pot asigura decît prin respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Drepturile minorităţilor, ca parte a drepturilor omului, se respectă şi se impun lumii de azi cu rigoarea şi radicalitatea unui cult.
La sfîrşitul săptămînii trecute, dl Martti Ahtisaari, trimisul special al secretarului general al ONU pentru procesul de stabilire a statutului provinciei Kosovo, a constatat oficial că resursele de negociere ale celor două părţi - Serbia şi reprezentanţii albanezi ai provinciei - sînt epuizate. Dl Ahtisaari a anunţat că, pînă la sfîrşitul lunii martie, va pune pe masa Consiliului de Securitate un raport, conţinînd planul său pentru Kosovo. Vor urma consultări între membrii Consiliului şi o nouă rezoluţie, dat fiind că rezoluţia 1244 din 1999, care acoperă, pentru moment, situaţia din Kosovo, a devenit, în opinia celor mai mulţi actori politici, desuetă. Comisarul european pentru extindere, dl Rehn, a spus că europenii susţin elementele de independenţă ale entităţii Kosovo, acesta fiind un "compromis realist". Compromis, evident, nu este, căci Serbia nu acceptă în nici un fel cedări teritoriale. Firesc, aş spune. Trebuie să fii naiv sau picat din Lună să te aştepţi ca un stat european să cedeze teritorii de bunăvoie. Deşi documentele care circulă nu pomenesc, expressis verbis, despre independenţă, e clar că aceasta este soluţia spre care ne îndreptăm. O spun de la început, această situaţie este direct imputabilă regimului Miloşevici, care a administrat genocidar problemele minorităţilor din fosta Iugoslavie şi, în cazul acesta, problemele minorităţii albaneze din Kosovo, crezînd că prin
