Partidul Popular European (PPE) a devenit principala familie politică din Uniunea Europeană. O "familie domnitoare", de vreme ce şi-a adjudecat simultan şefia Comisiei şi preşedinţia Parlamentului European (în sînul căruia deţine majoritatea mandatelor). PPE acoperă un larg spectru doctrinar, însă orientarea fundamentală rămîne de centru-dreapta. Valorile sale recomandă statul minimal, solidaritatea prin subsidiaritate, coeziunea euro-atlantică, drepturi şi responsabilităţi clare, într-o Europă a naţiunilor. PPE are succes şi în Est, unde a mobilizat partidele anticomuniste, naţionalist-moderate, adepte ale pieţei parţial reglementate şi respectuoase faţă de tradiţia creştin-democrată a Părinţilor fondatori.
Personal, îmi explic actuala configuraţie europeană dincolo de ciclul alternanţelor. Succesul PPE se datorează mai ales faptului că el oferă cea mai eficientă tactică în faţa riscurilor cu care se confruntă Europa secolului XXI. Soluţiile propuse de PPE sînt, pur şi simplu, cele mai larg susţinute la nivel electoral: controlul imigraţiei, prin aplicarea cotelor şi acordarea condiţionată a cetăţeniei; corectarea declinului demografic, prin importul forţei de muncă intracomunitare şi sprijinirea familiei; reformarea NATO, ca pivot al securităţii colective, buna relaţie comercială cu puterile emergente şi Federaţia Rusă, dar nu cu preţul dependenţei energetice; revitalizarea identităţii europene, prin asumarea rădăcinilor sale creştine, aprofundarea UE pe temeiul convergenţei economice, dar şi atitudinea prudentă faţă de scenariul viitoarelor extinderi. Fără ancora unui asemenea realism politic, UE ar cunoaşte un declin iremediabil, în cel mult două decenii. S-ar transforma într-o suburbie tiermondistă, sfîşiată de anarhism socio-sindical, retardare tehnologică, impotenţă militară şi imparabile divergenţe centrifuge.
Ca nou stat-membru, România are
