Cind un popor e scirbit de vremuri, sta acasa si se razbuna prin intermediari. Adica face bancurile cu care scuipa prezentul si copiii cu care spera sa determine viitorul.
Dar lehamitea nu e un sentiment neprovocat. Ea se naste din sila de multimi a politicienilor, din dispretul acestora fata de cei pe care s-au catarat si din tendinta lor vicioasa de izoare. Ieri, in dosul unei ideologii. Azi, in pliurile unei democratii reduse la discursuri si regulamente.
Romanii s-au scufundat de citeva ori intr-o greata adinca. De fiecare data, repulsia lor a urmat tradarii si izolarii privilegiate ale asa- numitei clase politice: in timpul lungii aserviri comuniste, apoi, dupa 1989, la inceputul singeros al regimului Iliescu si la capatul irespirabil al mandatelor Vacaroiu si Nastase.
Atunci, sufocarea si pasul de fuga spre Congo au venit din refuzul de asociere populara al unei caste care s-a separat, a tras cortina, a lansat o salva de fumigene procedurale si a trecut, in liniste si pe infundate, la rapt: la jaful protejat legal din care s-a cladit supraputerea uimitoare si umilitoare a oligarhiei de astazi. Asemenea lungi epoci de dezgust convin celor ce guverneaza.
Ele au functia unui patinoar neted si gol. Exact din acest motiv a aparut faimoasa „nevoie de liniste“ pe care, de la Iliescu incoace, o recomanda in doze masive societatii toti urmasii directi sau indirecti ai Marelui Linistitor: de ce vrajba si vinzoleala, cind putem trai cuviincios, cu gindul la pasuni, voievozi, seriale, fotbal si la brandul de tara?
Pentru ca nu e cazul. De data asta, plictisul popular pe care il curteaza administratorii formulei „hai sa va scirbiti laolalta, ca sa conducem de capul nostru“ nu exista. In ciuda tuturor sfortarilor meidatice, doi ani de scandal si de balamuc permanent n-au scirbit si n-au lungit coada inexistenta la v
