Relatările postbelice ale călătorilor români în U.R.S.S. se supun fără abateri normelor propagandei oficiale, şi faptul nu e de natură să surprindă în condiţiile unei ţări ocupate. Ceea ce poate suscita interes, partitura rămînînd aceeaşi, sînt tonalităţile diferite ale vocilor, modul în care una sau alta se conformează directivelor şi duc ordinul la îndeplinire.

Mihail Sadoveanu îşi adună într-o culegere (Caleidoscop. Impresii din Uniunea Sovietică. Problema rurală, 1946) o seamă de articole publicate în presă, anexîndu-le un text în loc de prefaţă, destinat să răspundă unor întrebări ale cititorilor: "O doamnă cultivată, care iscăleşte ŤUn glas din singurătateť, rezumă mai bine - mi se pare mie - nedumeririle la care mi se pretinde răspuns." Din cele cinci întrebări ale corespondentei, mai acute sînt primele două: "Va trebui oare să uităm cu totul cine am fost în strămoşii noştri, nici să nu ne mai întrebăm cine vom fi mîne, în urmaşii noştri?"; "Va trebui să ucidem în noi orice dragoste, orice legături, orice sentiment de proprietate a pămîntului acestuia pe care ne-am născut din moşi-strămoşi?" Replica lui Sadoveanu e o eschivare inabilă, mai bine zis - o schimbare de subiect: "Am să vă răspund imediat şi fără înconjur că eu nu mai am îndoieli cu privire la democraţia Uniunii Sovietice şi că teama, care avea un temei pe vremea împărăţiei ţarilor, acuma nu mai are nici un rost de a stărui. ş...ţ Cît n-am cunoscut lumea nouă sovietică, m-am putut înşela asupra realizărilor de acolo. Dar după ce am văzut cu ochii şi am auzit cu urechile, mă mai pot oare îndoi?" Nepotrivirea dintre întrebări şi răspunsuri este de-a dreptul izbitoare. Sadoveanu nu înţelege îngrijorările cititoarei sale sau, mai grav, se preface a nu le înţelege.

în piesa de temelie a culegerii, Lumină de la Răsărit, autorul însuşi dă glas fostelor lui nedumeriri, cărora mai apoi le-ar fi g