"Ei" sunt cei cîţiva români excepţionali ajunşi la ora actuală autorităţi mondiale inconturnabile în materie de teorie ori istorie literară: "Noi" suntem cei ce se ocupă de acelaşi lucru, dar care am rămas în România. "Ei" beneficiază de o notorietate universală care, pentru literaţii din România, s-a aflat pînă acum doar în stadiul de proiect sau de himeră. Şi totuşi, "Ei" au fost cîndva, demult, într-o depărtată tinereţe, lîngă "Noi", au plecat de lîngă noi, s-au ridicat pînă la urmă din mijlocul nostru, chiar dacă au ajuns la înălţimi inaccesibile majorităţii românilor. Printre "Ei" se află şi Virgil Nemoianu, personaj care, din fericire, nu mai are astăzi în România nevoie de prezentare. I-au apărut de curînd două cărţi impresionante: The Triumph of Imperfection (University of South Carolina Press, 2006), cel de al doilea volet al monografiei de acum celebre The Taming of Romanticism; iar în urmă cu doar cîteva săptămîni, o încîntătoare meditaţie asupra literaturii ca artă, Imperfection and Defeat (New York, 2006). Sunt oare "Ei" mai străluciţi, mai culţi sau mai activi decît cei rămaşi în ţară, decît "Noi"? Mă refer la intelectualii din domeniile umaniste stabiliţi în Vestul Europei sau în America de Nord înainte de anul 1989, pînă la Revoluţie, pentru că, după aceea, datele s-au schimbat radical. A pleca din ţară după 1989, atunci cînd toată lumea putea merge unde voia, a însemnat, cel mult, spirit de adaptabilitate suplimentar sau dorinţă de procopsire; a fi rămas în străinătate în anii ^60, ^70 ori ^80, cînd gestul echivala cu frîngerea în două a existenţei, a însemnat disperare eroică. Cei care atunci au făcut-o, rămînînd nu doar la suprafaţă, ci mereu pe val, poartă cu adevărat semnul aleşilor. Şi totuşi, cum sunt "Ei", global vorbind, faţă de colegii lor rămaşi în ţară? Sunt străluciţi, desigur. Dar şi în România există oameni străluciţi. Ceea ce "Ei" au î