Când am auzit că la Conferinţa de presă regizorul spectacolului cu "Trubadurul" ar fi spus că totul a decurs perfect în primul său contact cu genul liric, singurul inamic fiind muzica, am crezut că a fost o butadă menită a încălzi atmosfera. La premiera de la Opera Română Bucureşti am înţeles că era o mărturisire sinceră şi că Alexandru Hausvater (ca şi alţi buni regizori de teatru) are impresia că momentele muzicale (arii, duete etc.) nu îşi sunt suficiente sieşi (când de fapt ele sunt forma cristalizată a emoţiei) şi că trebuie neapărat umplute cu ceva; aşa că am văzut aici "de toate": proiecţii video, grafică pe calculator, efecte pirotehnice, dansuri de cabaret, costumaţie aşijderea etc. în această manieră de Broadway se aglomerează o cantitate enormă de detalii scenice străine de subiect, chiar deranjante prin inutilitate sau obscuritate etc. Fără îndoială, regizorul are dreptate când spune că "mişcarea şi schimbările sunt vehiculul primordial", dar asta nu justifică însoţirea principalelor momente de conflict violent cu dansul zglobiu al unor blondine drăgălaşe în fustiţe aurii sau pisicile şi lesbienele din grădina Leonorei, în timp ce ea îşi cântă iubirea pentru trubadur.

Fără îndoială, libretul acestei melodrame romantice întunecate este destul de încâlcit şi intenţia de a-l explicita pentru un public mai puţin cunoscător este binevenită, dar oare calea aleasă prin traducerea vizuală pleonastică este cu adevărat eficientă? în acest scop au fost adăugate o seamă de personaje mimate care ilustrează faptele scenice; astfel Contele de Luna este cvadruplu (prunc, adolescent, bătrân şi cel al lui Verdi, care cântă), Azucena este triplă (ca vrăjitoare arsă pe rug, ca tânără cu sugarii în braţe, şi cea care cântă). Mă îndoiesc că aşa se clarifică story-ul. Spre deosebire de "Rigoletto" şi "Traviata" (compuse cam în acelaşi timp) personajele din "Trubadurul" s