Chiar in fata locuintei prezidentiale, se afla una din putinele ceainarii autentice din Bucuresti, "Ceai la Cotroceni".

Intrarea e cvasiunderground, ca intr-un local de contrabandisti din New Yorkul prohibitiei – nu e semnalata de vreo firma (sau, cel putin, eu n-am reusit s-o localizez), iar usa care te conduce inauntru, la subsol, e veche, ingusta si scorojita. Amenajarea e foarte ingenioasa – locul pastreaza destinatia de apartament a locatiei, iar interventiile sunt minimale: peretii nu sunt indreptati si sunt zugraviti intr-un bej batranesc, creand astfel un efect nemaiintalnit de intimitate. Se intra intai intr-un hol relativ curat, unde ne lasam hainele; in camera de trecere de dincolo ne sar in ochi un fotoliu antic si un raft acoperit cu o bucata de panza, cum sunt cele pentru incaltari. In stanga e bucataria, tapetata de rafturi pe care stau nenumarate borcane cu plante, iar in dreapta "un dormitor" pe care sunt patru paturi suprapuse de scanduri – cu perne pe care poti sa te asezi; noi nimerim pe un pat de dedesubt; e usor claustrant, dar se compenseaza prin intimitate – se aude un jazz usor lasciv, iar spatiul e invadat de un miros greu de patchouli. Mai sunt doua camere cu mese – una din ele, cea din fund, cam inghesuita, ca pentru intalniri intre prieteni. Nu e in nici un caz un loc de fite – lumea e formata din tineri pana in 30 de ani, cu un aer alternativ moderat, genul mai asezat, care nu se mai sparge in freze rasta sau in toale extreme.

Meniul e compus din nenumarate feluri de ceaiuri (in jur de 150), cu preturi cuprinse intre 7 si 10 lei, fiecare avand o prezentare care insista asupra provenientei ilustre a licorii si, fieste, asupra ritualului de servire: ne oprim la un Huang Da Cha, un ceai din frunze "prajite" si cu gust "de ciocolata si cafea" (cum scrie in meniu), dar care, imi pare rau s-o spun, are gust de ulei in care s-a prajit