Orice discutie despre „lumea lui Caragiale si noi, cei de azi“ are de infruntat o capcana. Incântat de savoarea unui discurs in care ti se aduce la cunostinta ca „un popor care nu merge inainte sta pe loc“, sunt putine sanse sa nu te lasi sedus de ea, uitând sa treci dincolo de limitele râsului. Caci in râsul lui Caragiale exista o seriozitate pe care numai graba de a ne amuza n-o percepe. Asa imi explic cariera pe care a facut-o ideea lui Belu Zilber ca, la noi, comunismul a fost o combinatie de Stalin si Caragiale. Daca ne gândim bine, e greu sa evitam unele intrebari. Cât de „comic“ a fost, oare, stalinismul la noi? Ce a fost comic in infernul puscariilor politice, in dramele colectivizarii si in „lupta de clasa“? Ce a fost comic in frica generalizata, in lichidarea chiaburilor sau in darâmarea bisericilor? A semanat Securitatea, cumva, cu Pristanda? Hotarât lucru, stalinismul n-a avut nimic amuzant. Nu-ti vine sa râzi când te uiti in urma, chiar daca Marx ne recomanda sa ne despartim de trecut râzând. Nu mi se par prea inspirate nici comparatiile frecvente care se fac intre realitatile de azi si lumea lui Caragiale. E adevarat: din farsa „cu reactiunea“ lipseste, parca, doar un televizor in fata caruia conul Leonida, imbracat in halat si cu scufia de noapte pe cap, sa urmareasca, impreuna cu Efimita, un „talk-show“ despre cum am cazut noi la „fandacsie“ din pricina crizei politice. Si totusi, unele diferente se impun. Lumea lui Caragiale e o lume simpatica in care nu exista nici ura, nici lehamite. Demagogia pe tema „progresului“ si a „enteresului tarii“ se salveaza la Caragiale prin ridicol. E o lume in care se poate râde, ba chiar esti stimulat sa râzi. Canaliile au farmec. Potlogarii, „mizerabilii“ te amuza. Nici o clipa zâmbetul nu se transforma in grimasa. Agamita, Catavencu, Trahanache au haz. Cetateanul turmentat e ametit binisor de trancaneala politica, s