In cele ce urmeaza vreau sa va prezint mecanismul defaimarii, asa cum functioneaza el in presa de o anumita factura. Sa spunem ca avem un personaj numit Pictor Poncea, de la ziarul „Piua“. Si vrem sa-l tavalim prin noroi, chiar daca nu avem motive. Ca vrem sa-i patam imaginea. Iata un exemplu care nici macar nu este prea ingrosat.
Cu ajutorul unor ziariste de la un tabloid in cautare de subiecte tari, plasam un articol cu urmatorul titlu Kurt Treptow si Pictor Poncea, sint doi pedofili in stare de libertate. Virgula dintre subiect si predicat este contributia redactorului-sef, un tip fara scoala, dar cu simtul „bombelor de presa“.
In articolul care ma citeaza vor fi reluate acuzatiile la adresa lui Treptow si voi afirma ca sint indicii clare ca si Pictor Poncea este pedofil ordinar, care a facut multi copilasi nevinovati sa sufere. Eu, ca vinator de pedofili, ca autoritate in domeniu, voi fi crezut pe cuvint. Nu mi se va cere nici o proba.
Pentru ca ambele ziariste care vor semna articolul au auzit pe la cursul de jurnalism de la distanta ca e de dorit sa ceri si parerea acuzatului, ele il vor suna. Acuzatul va raspunde, evident, ca nu. I se va transcrie o parte din opinie in articol, dar titlul va ramine acelasi. Tot in articol se va spune ca dovezile despre pedofilia lui Poncea vor aparea pe Internet.
Indata ce apare stirea, ea este citita pe la radiouri, la revista presei, unde nimeni nu are ideea sa-l sune si pe acuzat. Pictoras va fi sunat insa niste agentii de presa pentru a-si spune parerea despre „dezvaluire“. Sigur ca va nega. Titlul posibil al unui alt articol, tot de prin mahalaua presei, va fi Pictor Poncea neaga ca ar fi pedofil.
Iar cititorul retine: „Da-i incolo, ce, a fost vreunul care nu a negat? Ii prinde politia cu pantalonii in vine si cu copilasii dezbracati in jur si tot spun ca nu sint
