Luni, intr-o dimineata cu aerul clar si copaci incarcati de flori, in mijlocul strazii din fata blocului meu a aparut tantosa si maronie o balega. Statea calda si zâmbitoare, cu o urma de anvelopa Dunlop pe fata. Am privit-o o minuta, incercând sa intrevad viitorul ei de balega mioritica, si am vazut multa siguranta. Siguranta ca existenta nu-i va fi scurta, ca un trib de musculite in culori metalizate va poposi indelung intre faldurile ei moi, ca soarele va apuca sa o umple de riduri uscate, ca baba Leana de la 6 o va ciupi pe-ascuns de-un mot in scopuri medicinale. Toti locatarii se vor face ca nu o vad, o vor ignora sau, cu respect, o vor ocoli. Singurii ce-i vor deranja lasciva imbratisare cu asfaltul vor fi câinii din imprejurimi, intrigati ca teritoriul le-a fost incalcat. Oamenilor se pare ca le-a disparut demult simtul proprietatii... Ne-am obisnuit de bune decenii sa ignoram mizeria pe lânga care trecem zilnic. Ne plimbam cu nasul in sus indreptat catre copacii infloriti, in timp ce talpa face brazda prin gunoaie, noroaie si alte felurite zoaie. Pare a fi deja o strategie nationala mirarea guresa in fata unui munte de gunoi, urmata de prelungirea perpetua a odihnei mâinilor in buzunare. Pe un astfel de fundal, orice balega reuseste sa faca o stralucita cariera fie ca vietuieste in fata blocului Z12 din Rovine sau in fata Palatului Parlamentului. Se mai intâmpla uneori ca un om cu ascendenta germanica sa puna mâna pe faras si sa-si transforme micul oras in cetate culturala europeana. Dar, sa fim seriosi, omul e nebun ca nu a emigrat si cazul este oricum izolat. Celor ce nu au afinitati profunde cu mizeria le ramâne supravietuirea prin exercitiul poeziei. Dar o poezie care se face cu ochii indreptati in jos, catre viata ce se prelinge adevarat prin gaurile din trotuare. Ne ratam zilnic simtul estetic ascultând vorbe murdare de maxima audienta sau privind silit