Sint cuvintele lui Barnes, cele prin care deschide un articol autobiografic din The New Yorker (Barnes – The New Yorker, ceva nu e-n regula aici, veti spune, obisnuiti cu imaginea britanicului indragostit de Franta). Cuvinte care concentreaza in ele sentimentul exact pe care ti-l lasa lectura lui Barnes – acela ca iti vorbeste un ateu cuprins de remuscari sau un fin obesrvator al vietii care simte ca ceva fundamental lipseste din imagine.
Ca orice copil constiincios de la Litere, am inceput sa pasesc in teritoriul Barnes citind Papagalul lui Flaubert, pentru a continua cu Anglia, Anglia, O istorie a lumii in 10 capitole si jumatate (o alta revelatie – nu cred ca exista vreo analiza mai buna, mai aplicata a pinzei lui Géricault, Le radeau de la Méduse). in fine, trec peste enumerare, sa zicem ca in afara de Arthur &George am reusit „sa trec“ prin Julian Barnes. Nu intotdeauna cu aceleasi satisfactii: de fapt, de la Staring in the Sun, cu niste „reveniri“ (in plan pur subiectiv) teribile prin Pedantul in bucatarie si Scrisori de la Londra, Barnes-scriitorul-de-proza scurta imi pare infinit inferior romancierului sau eseistului. ii place prea mult unitatea subiectului, tinde intotdeauna spre o comunicare de lunga durata/de mare intindere cu cititorul. il simt incomodat de faptul ca trebuie sa schimbe subiectul, sa schimbe cadrul, sa se prezinte in fata ta sub cu totul alta masca, in cadrul aceleiasi carti.
imi veti spune ca lucrul acesta are loc chiar si in romane: ce altceva avem in Papagal..., daca nu un exercitiu de virtuozitate prin care autorul reuseste sa se strecoare atit sub pielea naratorului, cit si sub cea a unui Flaubert reconstruit cu ajutorul corespondentei (corepondenta pe care Barnes m-a facut s-o citesc, asa cum a reusit sa faca din noi toti niste pasionati de Falubert)... Da, reprosul ar fi indreptatit, daca cele doua persona
