Ettore Scola a facut din Balul un film despre avatarurile in timp ale unui spatiu intim – o sala de bal – ca istorie a unei tari (Franta). Personajele ramin aceleasi, decorul se schimba, vremurile lasa urme mai adinci in obiecte si arhitecturi. In Balul lui Radu-Alexandru Nica, povestea fara cuvinte, dar pe muzica, a 80 de ani din viata Romaniei, spatiul, conditionat de limitarile situatiei teatrale, ramine (aproape) acelasi, cu mici interventii de recuzita (tabloul lui Stalin, portretul, cel fara o ureche, al lui Ceausescu), ceea ce se schimba, ceea ce se transforma sint povestile umane ce-l populeaza.

De fapt, Nica pare sa devina constient de obligo-urile pe care i le impune scena pe masura ce spectacolul ia forma: prima parte (intrarea personajelor – de an 2007 – in spatiul-bar/discoteca, apoi „caderea in timp“ – anii ’20, ’30, ’40) e destul de fidela modelului cinematografic si, aparent, insuficient documentata. Situatiile nu reusesc sa individualizeze o poveste, niste oameni, ci mai degraba traseaza o atmosfera, un loc comun intr-un imaginar colectiv care a facut din interbelic un ideal al societatii democratice. Muzica e, pe de alta parte, destul de repetitiva – pe partitura sansonetei, de la Jean Moscopol la Lilli Marlene, cu multe, multe melodii frantuzesti intre. (Cu riscul sa para ca umblu dupa pete-n soare, cred ca celebrul vals al lui Sostakovici din Jazz Suite – acelasi de pe coloana sonora a filmului lui Kubrick, Eyes Wide Shut –, cu istoria personala a compozitorului si conotatiile sale, chiar daca nu multi il vor fi recunoscut, nu prea avea ce cauta acolo unde e.)

Balului sibian ii lipseste, practic, un deceniu (de la moartea lui Stalin la aburcarea pe „tron“ a lui Ceausescu), dar, odata ce ajunge pe un teritoriu cunoscut, al memoriei familiale si personale a regizorului si actorilor, descopera, totodata, si farmecul povestil