E foarte greu sa nu te lasi luat de val. in atmosfera care prevaleaza astazi in discursul public, efortul depus pentru a nu cadea prada tentatiei de a-ti improsca adversarii cu aceasta varianta a noroiului verbal numita „invectiva“ este enorm. Excesele unui discurs din ce in ce mai violent au devenit moneda curenta si aceasta stare de fapt este alarmanta, din doua motive (cel putin): intr-o atmosfera dominata de sunete stridente, nici o melodie nu mai este discernabila. Si apoi, acest vacarm permanent (am fost tentat sa scriu „aceasta neincetata cacofonie“!) impune – vrem, nu vrem – ideea ca traim intr-o lume dominata de ab-normal.
De o infinitate de anomalii care ne indeparteaza vazind cu ochii de orice norma de viata acceptabila. Din pacate, excesele verbale se extind si in domeniul realului: fie el politic sau de orice alta natura.
De unde vine nevoia asta de a da intotdeauna lovitura de gratie preopinentului? De unde teama ca, daca nu i-ai strapuns inima si nu i-ai sfisiat cadavrul in mii de bucati si bucatele si nu ai adus si vulturii care sa inghita ramasitele – si apoi nu i-ai ucis si pe acestia, just to be on the safe side –, nu ai realizat nimic? Ca exista multi nerusinati in clasa politica si multa nerusinare in discursul lor e adevarat, poate; ca ziaristica este inundata de parveniti si de semidocti, de fosti si prezenti colaboratori, e poate mai mult decit o simpla banuiala. S-ar putea sa fie chiar o stare de fapt. Ca, pentru a schimba ceva cu adevarat, trebuie sa spui lucrurilor pe nume este o certitudine. Fara doar si poate. Dar la ce bun invectiva, insulta, atacul la persoana, practicate de-a valma si intr-un mod excesiv?
Avea dreptate cineva cind ne reamintea ca integrarea Romaniei in comunitatea europeana depaseste dimensiunea economico-politica si ca cei care se impotrivesc acestui proces gresesc; dar era, oare, nevoi
