Ţine de evidenţă faptul că cinematografele din mall-uri, de pildă, dar, în general, tot spaţiul mall-urilor, sînt mult mai curate şi mai confortabile decît concurenţa lor clasică, unde se mai întîmplă să mai treacă şi cîte un şobolan prin sală. Spaţiul mall-ului oferă un simulacru de urbanitate foarte curat, şi asta este, la ora actuală, pentru bucureştean, un lucru esenţial. Aş numi acest lucru "efectul fast-food în Estul Europei". Restaurantele fast-food, concepute după aceleaşi principii ca şi mall-ul, au fost primele care au atras românul de toate categoriile, după 1989. Efectul a fost însă trecător. Amintiţi-vă cum în anii 1996-2000 toată lumea mergea, unii chiar cu cravată şi cu logodnică, să mănînce la McDonald’s, la Springtime sau la Pizza Hut. Am un şoc social cînd, întors din Viena, vizitez Bucureştiul: de fiecare dată mai dau peste o anume maimuţăreală, peste un entuziasm copilăros faţă de serviciile fast-food. Bucureşteanul a trecut, din 1990 încoace, prin multiple faze de "descoperire" a cîte unui aspect al consumului de tip vestic: în 1992 îmi amintesc cum toţi prietenii mei beau "cocuţe" şi fumau ţigări de import; era ceva nou şi trebuia testat. Marlboro nu se găsise atîta vreme, nici Pepsi, iar de Coca Cola ce să mai vorbim? (În anii ’80, Pepsi se "băga" doar cîte două lăzi la cîte o cofetărie şi se dădea apoi pe sub mînă.) Nimeni nu auzise pe atunci de sucuri de fructe şi încă nu prea existau nici pe la mijlocul anilor ’90. Apoi au apărut "santalurile" şi toată lumea s-a năpustit pe ele. Cola şi ţigările au devenit banale, nu mai sînt celebrate acum aşa de copilăreşte ca în anii ’90. Au devenit ceea ce sînt: nişte băuturi chimice ieftine care pot fi băute cînd ai chef şi poftă, dar atît. Nu mai sînt un mit, Slavă Domnului!

Apoi a venit vremea fast-food-urilor. Restaurantele clasice din Bucureşti erau în continuare foarte scumpe sau